Psihologia Razbunarii

Este dulce dar este si... arma prostului. Oare care dintre aceste proverbe este cel care reflecta adevarul? Explorand datele obtinute prin intermediul cercetarii stiintifice, ajungem la concluzia ca, in mod paradoxal, ambele sunt la fel de adevarate!

 ☆  ☆  ☆

Condamnata de codurile morale ale inteleptilor, dar totusi, placuta si chiar "dulce", in felul ei, razbunarea este fara indoiala o componenta nelipsita a vietii sociale si a comportamentului inter-personal. "Este arma prostului", dar unii dintre noi nu au nicio problema in a o folosi, fara a se simti, in mod necesar, prosti, dimpotriva, cu efecte pozitive asupra stimei de sine, cel putin pe termen scurt.

Marile razbunari au condimentat opere literare si dramatice de notorietate, iar cinematografia ar fi cu totul lipsita de sare si piper in caz ca ar lipsi scenariile in care cineva trebuie sa "isi faca dreptate" - razbunarea este un spectacol in sine. Razbunarea este si primitiva, de la Noul Testament nu prea mai e la moda, fiindca nu tine cont de formele de control social (justitia, opinia publica, etc), singurul criteriu luat in calcul fiind perceptia proprie, subiectiva, si emotiile, furia, mai exact.

Prin razbunare iti oferi singur posibilitatea de a judeca si a pedepsi si devii prin asta un mic dumnezeu. Exista inca la nivelul simtului comun iluzia ca razbunarea reprezinta un comportament natural, un raspuns aproape logic fata de nedreptate, ca si cand nu am avea o alta optiune decat aceea de a pedepsi rautatile care ne-au fost facute. Si daca nu am face-o, atunci cu singuranta ca am purta durerea pentru toata viata si ne-am imbolnavi de nervi si de ciuda. Asa sa fie?

Realitatea civilizatiei ne prezinta o alta versiune: poti alege sa nu te razbuni, si, de asemenea, poti alege sa nu suferi pentru raul care ti-a fost facut. CUM? Este o problema de civilizatie, intr-adevar, si o problema de punere in valoare a unor resurse de pret, cum ar fi gandirea - "fabrica de resurse", cum ii spun eu, pe care nici macar nu stiti ca o aveti, liberul arbitru si libertatea de a-ti alege atitudinea. Din pacate, la unii, gandirea functioneaza  mai curand ca o gaura neagra, prin care resursele se evapora.

Si totusi... daca stima de sine depinde de gestul de a ne razbuna, cred ca avem aceeasi situatie in care calmarea depinde de gestul de a aprinde o tigara - si asemanarea cu fumatul nu se opreste aici. S-a descoperit pe cale experimentala faptul ca activitatea nervoasa a "razbunatorilor" seamana, periculos de mult cu cea a consumatorilor de droguri - "dulce razbunare".... Iar costurile sunt la fel de mari in ambele situatii. Care ar putea fi costurile razbunarii?

• Probleme inter-personale - constau in escaladarea conflictelor ca urmare a ciclurilor de razbunari aplicate, in sistem de "razbunare pentru razbunare", mai ales ca niciodata razbunatorul si tinta sa nu par a fi de acord cu privire la cat de meritata este razbunarea, sau daca a fost aleasa in mod corect.

• Complicatii legale - o razbunare nu tine cont obligatoriu de codurile de legi sau de bunul simt comun, dimpotriva, este total refractara la asa ceva si ar trebui sa existe multa sanatate psihica la cineva care se razbuna gandindu-se si la aspecte legale. Daca razbunatorul ar putea sa faca asta, atunci probabil ca ar putea si sa isi depaseasca aceasta slabiciune si sa practice iertarea, ca un crestin adevarat.

• Probleme afective - mai multe studii in acest domeniu au scos in evidenta faptul ca persoanele care se razbuna sunt mai nefericite cu viata lor si mai depresive, observandu-se la acestea mai multe afecte negative decat la cei care gasesc in sine puterea de a trece peste. 

• Stigmatul bolii psihice - este relativ fragila limita intre razbunare si boala psihica, tocmai pentru ca cele doua au foarte multe in comun, cum ar fi lipsa controlului, afectivitatea exacerbata, furia oarba, irationalitatea. Nu de putine ori li s-a spus marilor razbunatori ca sunt bolnavi psihic.

• Probleme de sanatate - potrivit unor surse din domeniul cercetarii stiintifice, s-a ajuns la concluzia ca persoanele care se razbuna sunt mai stresate, au o tensiune arteriala mai mare si prezinta numeroase simptome de tip psiho-somatic. 

Cand cineva se razbuna insa, toate acestea nu mai conteaza. Logica persoanei care se razbuna pare mai curand convinsa de faptul ca razbunarea te face respectat, ii impiedica pe ceilalti sa te calce in picioare, te ajuta sa te calmezi si chiar iti ofera un mic "orgasm" - satisfactia razbunarii, prin intermediul caruia uiti de toate necazurile. Razbunarea tine de o logica a razboiului in care satisfactiile sunt pe termen scurt iar ziua de maine este cu totul incerta si pare ca nu intereseaza pe nimeni.

Exista cateva circumstante care, potrivit cercetatorilor, ar mari posibilitatea ca oamenii sa adopte razbunarea:

• Persistenta furiei (→ de unde necesitatea gestionarii acesteia), 

• Perceptia dezavantajelor razbunarii (→ atunci cand nu sunt constientizate),

• Valorile culturale si religioase (→ de unde necesitatea interiorizarii lor),

• Absenta unui sistem extern de reglare sociala, care sa faciliteze actele de dreptate (→ necesitatea functionarii adecvate a institutiilor statului)

Un alt studiu a demonstrat limpede faptul ca, desi avem impresia cu totii ca razbunarea ne-ar ajuta sa trecem mai usor peste nedreptatile care ne-au fost facute si suferinta aferenta, in realitate aceasta se dovedeste a fi o simpla iluzie - razbunarea nu ne ajuta sa trecem peste, dimpotriva, desi pe termen scurt ne-ar putea oferi acel moment de eliberare "Orgasmul Razbunatorului", uitarea nu intervine ca urmare a razbunarii, dimpotriva, pe termen lung razbunarea face suferinta sa se perpetueze, spre deosebire de cei care nu se razbuna si tocmai de aceea, chiar trec mai repede peste.

Multi oameni au ripostat impotriva unui sofer care a fost nepoliticos cu dansii, spre exemplu, ori s-a gasit o cale de a pedepsi pe cineva care i-a infuriat. De ce nu au invatat  ca o asemenea riposta poate sa ii faca sa se simta mai prost? O posibila explicatie ar putea fi aceea ca a vedea un transgresor care isi primeste pedeapsa este placut, asa cum se prezinta in literatura. Probabil ca oamenii supra-generalizeaza pornind de aici, nereusind sa inteleaga faptul ca pedeapsa, dupa cum reiese din studiile noastre, reprezinta o actiune costisitoare din punct de vedere afectiv. Stanford University

Asa cum spuneam, razbunarea nu prea mai este "mainstream" cel putin in lumea crestina, desi razbunatorii nu sunt o tagma pe cale de disparitie. Tindem catre mai multa civilizatie, iar razbunarile de azi se doresc "soft", razbunari care iti ofera satisfactia fara a-ti pune in pericol renumele sau libertatea. Iata ce se poate face in acest sens:


>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea I Want Your Revenge, de Dollen, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Huffington Post, (acc. Iulie, 2016), Psychology of Revenge, webiste: Huffingtonpost

(3) Psychcentral, (acc. Iulie, 2016), Revenge. The Psychology of Retribution, website: Psychcentral

(4) Psychology Today, (acc. Iulie, 2016), Revenge. Will you feel better?, website: Psychologytoday

(5) Psychological Science, (acc. Iulie, 2016), The Complicated Psychology of Revenge, website: Psychologicalscience

Continue reading

succes

I.D.E.A.

"I don't eat anymore", spune un motto descoperit de fetele care urmaresc un ideal al frumusetii de neatins. Si totul incepe cu micuta papusa Barbie, cu super-puteri hipnotice.

Ministrul educatiei din U.K., d-na Elizabeth Truss, sugera in 2014 faptul ca fetitele ar trebui sa se joace cu jucarii "nespecifice genului", cum ar fi lego (!...!) - ceea ce le-ar oferi sansa de a concura, mai tarziu cu baietii, de la egal la egal, pentru posturi specifice acestora, cum ar fi acela de inginer sau, de ce nu, pilot de avion, mai ales ca, macar statistic, oamenii nu ar avea incredere intr-o femeie pilot. Un nefericit stereotip cultural, credea dansa.

Iar daca jucariile baietilor ii ajuta pe acestia sa devina "importanti", facand ceva, construind, reparand, purtand lupte, etc, ei bine, jucariile fetitelor, par a le induce acestora ideea ca vor deveni importante aratand intr-un anumit fel, ca si cand aspectul exterior ar reprezenta un fel de expresie exterioara a valorii personale interioare.

Desigur, papusile pot fi bucatarese sau medici, este adevarat, dar cand vine vorba despre frumusete, restul nu mai conteaza. Iar la varsta jocului cu papusile, standardele de frumusete sunt interiorizate intr-un singur mod: prin intermediul papusilor si a trasaturilor acestora. Idealul absolut al frumusetii este, cu siguranta, papusa Barbie.

Ceea ce fetitele nu stiu, este faptul ca, daca ele ar arata, intr-adevar precum Barbie, cu picioarele nefiresc de subtiri si talpi punctiforme, cu talie subtire si gatul lung, ei bine, astfel de femei nu ar putea nici sa nasca, nici sa lucreze si, daca te gandesti bine, nu ar putea sa faca nimic. Nici macar sa ramana sau sa se deplaseze in pozitie bipeda. Total inutil sa mai vorbim despre cum ar fi sa ridice vreo greutate, ca de exemplu o plasa plina de cumparaturi.

De la aparitia papusii Barbie, prin anii '50, oamenii au privit-o cu scepticism si suspiciuni bine intemeiate, ceea ce nu a impiedicat-o pe micuta si "desavarsita" Barbie sa devina una dintre cele mai populare jucarii din lume, facand vanzarii impresionante, de miliarde.

Ca o replica timida a acestei adevarate primadone a jucariilor, a aparut Emme. Cine? Da, exact! Nici macar nu ati auzit de replica cu proportii fizice "rationale", pe care le-ar valida pana si organizatia mondiala a sanatatii - daca n-a facut-o deja. Oamenii par a fi ramas la conceptia ca un ideal trebuie sa fie intotdeauna de neatins si putin ... bolnav.

Istoria lui Barbie a continuat in aceeasi nota asezonata cu tot felul de controverse. In Arabia Saudita papusa a fost interzisa, din motive usor de inteles, lucru care le-a protejat probabil pe femeile de acolo de insecuritati personale "taioase", tinandu-le departe de solutii extreme precum chirurgia plastica, ca ultima speranta de a se apropia de idealul lor "vinovat", intrupat de pretentioasa papusa Barbie.

Cu toate acestea, se pare ca tot femeile occidentale au ajuns la concluzia ca micuta papusa cu puterea de a hipnotiza in masa, le-a cam spalat creierul, determinandu-le sa se simta vinovate pentru fiecare inghetata consumata si generand sloganul anorectic I.D.E.A. ("I don't eat anymore!" - Gata cu mancarea, nu mai este la moda, in caz ca statuia Venus din Willendorf, cu suncile ei in valuri, parea, intr-o alta faza a istoriei, sa fie de o alta parere!). Asta da Idee...

Un studiu realizat de doua cercetatoare britanice si publicat de Asociatia Psihologilor Americani are urmatoarele concluzii:

Omniprezenta papusa Barbie a fost examinata in prezentul studiu ca o posibila cauza pentru imaginea corporala nesatisfacatoare a fetitelor. Un total de 162 de fetite, cu varste curpinse intre 5 si 8 ani, au fost expuse fie unor imagini cu papusi Barbie, fie unor imagini cu papusi Emme, sau unor imagini fara papusi (grupul de control), iar apoi au completat afirmatii legate de imaginea lor corporala. Fetitele expuse imaginilor cu Barbie au exprimat o apreciere a corpului propriu mai redusa si o dorinta mai mare de a fi mai slabe, in comparatie cu fetitele care au fost expuse unor alte conditii. Oricum, impactul imediat negativ al papusilor Barbie nu a mai fost la fel de evident la fetitele mai mari ca varsta. Aceste descoperiri sugereaza ca, desi papusile inceteaza sa mai reprezinte un ideal, expunerea timpurie la papusi cu forma nerealista ar putea sa afecteze negativ conceptia despre sine si creste riscul dezvoltarii unor tuburari de comportament alimentar si a fluctuatiilor de greutate. H. Dittmar, E. Halliwell

O alta interpretare posibila a rezultatelor obtinute de acest studiu ar putea fi aceea ca, odata cu evolutia personalitatii, fetele devin mai realiste, mai increzatoare in sine, invata sa inteleaga ca se pot afirma si sunt demne de a fi iubite, chiar si daca nu sunt "la fel de frumoase" precum anorectica Barbie. Statistic vorbind, fetitele devin mai echilibrate, cu trecerea varstei, semn al faptului ca si varsta lor emotionala evolueaza, in stransa legatura cu varsta biologica.

Din minoritatea care insa nu reuseste sa dezvolte aceasta maturitate emotionala, probabil ca se vor alege viitoarele perfectioniste, a caror suferinte se vor concretiza intr-un diagnostic cum ar fi depresia, anorexia nervoasa, dismorfofobie, tulburare obsesiv - compulsiva, sociofobie, etc, toate avandu-si radacinile intr-o imagine corporala deficitara.

Iata cateva sugestii adresate femeilor din aceasta categorie:


>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea A perfeicao engana, de Nathalia Carpenedo Ferarri, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) International Business Times, (acc. Iulie 28, 2016), Daughters should be playing with lego, not dolls, website: International Business Time

(3) Psych2GO, (acc. Iulie 28, 2016), Barbie: how strong is her psuchological effect, website: Psych2GO

(4) NCBI, (acc. Iulie 28, 2016), Does Barbie make girl want to be thin?, website: NCBI

(5) Rehabs, (acc. Iulie 28, 2016), Dying to be Barbie, website: Rehabs

Continue reading

stil de viata

Dependenta de Nefericire

Pe cand aveam 5 ani, mama mi-a spus ca nefericirea este cheia reusitei in viata. Cand am ajuns la scoala, m-au intrebat ce vreau sa devin si le-am raspuns ca vreau sa devin nefericit. Mi-au spus ca nu am inteles tema iar eu le-am spus ca ei nu au inteles viata.

Nefericirea, este o componenta fireasca a vietii noastre psihice. Cu toate acestea, s-ar parea ca anumite persoane sunt "abonate" la nefericire pe termen lung, in sensul ca, fie si in absenta unor factori obiectivi evidenti care sa "determine" aceasta nefericire, ele se regasesc constant intr-o stare de nefericire fara de sfarsit. Iar daca, totusi, acei factori exista, durata marasmului pare disproportionat de mare, raportat la majoritatea oamenilor.

Iata cateva simptome ale dependentei de nefericire:

• Starea de bine poate sa depinda de evenimentele exterioare - iti vine greu sa accepti dezamagiri, te evaluezi prin ochii celorlalti, etc

• Descoperi ca alergi dupa experiente dureroase - spre exemplu, iti alegi in mod neinspirat partenerii, ori profesia, etc

• Fericirea adevata iti desteapta nevoi nerecunoscute de nefericire - de exemplu, iti este greu sa ramai in relatii potrivite sau iti pierzi interesul cand te apropii de realizarea unor proiecte importante.

• Ai o dificultate majora de a regulariza nevoia de placeri "vinovate" - sau altfel spus, iti e greu sa pastrezi masura si controlul in ce priveste pofta de mancare si bautura, apetitul sexual sau orele petrecute la munca.

Am spus "sa determine aceasta nefericire" intre ghilimele pentru ca, de fapt nu evenimentele in sine determina o stare emotionala sau alta, ci conotatia pe care fiecare dintre noi o atribuie acestor evenimente. Cu alte cuvinte, nefericirea nu vine din exterior ci mai curand din interior, si chiar se poate vorbi despre alegerea de a fi nefericit, cu toate ca este vorba despre o alegere neconstientizata.

Destinatia mea nu este un anumit loc ci, mai curand un nou mod de a privi lucrurile. Marcel Proust

Nu lucrul in sine te perturba ci modul cum interpretezi semnificatia sa. Epictet

Aveti nevoie de argumente, stiu, si am sa vi le ofer. Luati spre exemplu situatia in care doi elevi iau o nota de 5 la un test de Matematica. Au aceeasi nota, la acelasi test insa unul este fericit iar celalalt pica in depresie - un caz usor de intalnit in realitate, nu-i asa? Care sa fie explicatia? Asa cum va spuneam mai sus, interpretarea pe care o dam evenimentului este aceea care determina aparitia nefericirii. Unul se bucura ca a trecut clasa iar celalalt este ingrijorat ca nu va reusi sa ia Bacalaureatul.

Asa cum interpretarile vin din interior, tot la fel si emotiile vin din interior. Si daca este rezonabil sa simtim putina nefericire din cand in cand, pentru ca toti ne dorim cate ceva ( altfel viata nu ar mai avea niciun sens), ei bine, de ce am ramane nefericiti pentru mai mult timp? Este rezonabil sa se intample asta? Nu stiu ce anume va asteptati sa va aduca nefericirea voastra. In cel mai bun caz, probabil ca va aduce ceva de genul acesta:

In fond, este viata fiecaruia si de ce sa ne dam cu parerea daca are vreun rost ca cineva sa ramana nefericit o perioada mai lunga de timp. Nefericirea noastra este ca o efigie care indica cat de important a fost acel lucru pentru noi si, s-ar parea, indica si nivelul la care se afla resursele noastre psihologice. Dar in acelasi timp, ramanand nefericiti, reusita sociala a persoanei respective este amenintata pe toate palierele (intimitate, profesie, relatii), si nu in ultimul rand, sunt afectati cei din jur, care asista neputinciosi la aceasta desfasurare fara capat a tristetii.

Asa cum am mai afirmat, omul nu a fost facut pentru nefericire, dimpotriva, iar asta se vede in decadenta sistematica din punct de vedere fizic, si comportamental de care are parte o persoana nefericita: fizic (inactivitate, boala, imbatranire prematura), comportamental (pasivitate, viciu, izolare, etc). Pare ca nefericirea reprezinta o adevarata reteta pentru auto-distrugere... 

In exemplul pe care vi l-am dat, elevul care a luat 5 la testul de matematica si este nefericit, daca nu face ceva pentru a-si mari performantele si nici nu vrea sa accepte ca facultatea nu este chiar pentru toata lumea, ceea ce nu inseamna ca va fi un ratat, poate intra intr-o spirala a nefericirii care nu aduce nimic bun.

Pentru a nu intra in aceasta spirala, el poate sa gaseasca in sine o alta interpretare evenimentului (de ex. "e ok si fara Bacalaureat, in viata conteaza sa traiesti frumos"), sau sa se implice mai mult in pregatirea sa. Totusi, el nu face nimic si ramane intr-o stare de nefericire pasiva care se accentueaza de la o zi la alta, ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste pe o panta si devine tot mai mare. Nefericirea devine ea insasi o cauza pentru multe nenorociri, iar asta, fireste, mareste nefericirea. 

Anumiti autori au vorbit despre acest fenomen ca despre o dependenta de nefericire care si-ar avea radacinile in experientele timpurii ale copilariei. Am vorbit in repetate randuri despre functiile emotiilor si in special despre functia de influenta inter-personala a acestora. A simti ceva are un cert efect asupra celor din jur. Cu alte cuvinte, nefericirea, in lipsa unor alte utilitati evidente, poate sa reprezinte un mod de a-i pune pe cei din jur in miscare, in slujba noastra - dar asta numai "daca au o inima buna".

Consilierul: "Ce faci dacă vrei ceva de la mama?" 

Copilul: "O sâcâi până spune da." 

Consilierul: "Dar dacă vrei ceva de la tata?" 

Copilul: "Aştept până este un meci la televizor, când spune da, fără să gândească." 

Consilierul: "Iar dacă vrei ceva de la bunica?" 

Copilul: "Îi spun că o iubesc mult, mult de tot." 

Iată un doctor în psihologie care are numai 7 ani! (fragment desprins din discursul dr. Joyce Callus, la primul congres adlerian din Romania)

Daca este sa luam in serios teoriile adleriene despre formarea personalitatii, un copil este un mic doctor in psihologie care stie exact ce trebuie sa faca pentru a obtine ceva din partea celor din jur. Asa se ajunge la faptul ca unii fac glumite, altii se arata foarte prudenti, iar cei de pe urma, "se imbufneaza", pentru ca stiu ca asta ii poate sensibiliza pe ceilalti, pot produce un efect in randul celor din jur, si, deci, pot obtine ceva din partea acestora.

Asadar, luand in calcul teoria teleologica (care afirma ca orice comportament are un scop), atunci cand "ne plangem de mila", nu o facem pur si simplu pentru ca ne face placere ci pentru ca prin asta, obtinem lucruri precum atentia, suportul, incurajarea, mici sau mari premii din partea celor care pot sa le ofere - de piatra sa fii si tot oferi ceva! Paul Rasmussen are aceasta formulare paradoxala: "suntem nefericiti ca sa fim fericiti", sugerand ideea de scop al nefericirii.

In aceeasi ordine de idei, nu este atat o problema de copilarie traumatica ce trebuie vindecata cu multa atentie, caldura si iubire cat o problema de afirmare personala prin suferinta si tehnica / mijloc de a obtine atentia, caldura, iubirea si... altele. Nu de alta, dar daca stiti voi vreun copil care nu a suferit nicio trauma in viata sa, atunci eu ma las de scris! Dar nu toti au invatat sa si "speculeze" cu traumele suferite.

In literatura de specialitate au fost descrise diferentele intre nefericirea "normala" si cea benevola, adica "nefericirea aleasa", in felul urmator:

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Sadeness, de Dmitri Kalinin, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Pieper, W.J., Pieper, H.M., (2009), Dependenta de Nefericire, editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti

(3) Rasmussen, P. (2011), The Quest to Feel Good, editura Taylor & Francis Group, New York 

Continue reading

trauma

Cursuri de Formare in Psihopatie

Oare si copiii tai fac cursuri de initiere in arta de a fi... un psihopat de top? Caci daca jocurile video ne faciliteaza experimentarea de noi roluri si dezvolta capacitatea de a rezolva probleme... in stil "psycho", atunci avem numeroase motive de a ne ingrijora.

Cand vorbim despre utilitatea jocului in viata noastra, se spun numai lucruri frumoase: jocul ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile de comunicare verbala si non-verbala si sa apreciem emotiile celorlalti, cu care avem sansa sa impartasim jucarii, dar si experiente interesante, pline de invataminte.

De asemenea, jocul faciliteaza experimentarea si familiarizare cu roluri noi, prin contactul cu propriile nevoi dar si cu nevoile si dorintele celorlalti. Jocul este prilejul contactului cu punctele de vedere ale celorlalti, devenind constienti de acestea si constientizand necesitatea gestionarii conflictelor inter-personale legate de, jucarii sau reguli ale jocului.

Se mai spune ca jocul amelioreaza personalitatea si o dezvolta, din toate punctele de vedere: fizic, emotional, sau din punctul de vedere al mentalitatii. Nu in ultimul rand, s-a vorbit intotdeauna despre virtutile jocului in ce priveste dezvoltarea capacitatii rezolutive si a creativitatii. Nimic gresit in toate acestea, nu-i asa?

Si totusi, acum, in anul 2016, a te juca inseamna a experimenta un soi de cosmar in care trebuie sa ai armele cele mai bune si sa ucizi cat mai multi oameni, cum ar face o masina criminala, programata sa ucida si lipsita de discernamant. Daca asta are a face cu dezvoltarea personalitatii, atunci avem motive serioase sa ne ingrijoram si sa ne intrebam in ce fel se dezvolta personalitatea sub influenta jocurilor video violente.

Se dezvolta limbajul? Sau ne ajuta aceste jocuri sa ... "experimentam noi roluri sociale" - cum ar fi rolul de persoana care calca pe cadavre pentru a-si atinge scopurile? Sau poate ca jocurile pline de violenta ne initiaza in arta gestionarii conflictelor... cu ciomagul si alte obiecte de acest fel?

Poate ca deja este prea tarziu si puteti afirma ca jocurile video fac parte din stilul vostru de viata. Dar vreau sa va spun o poveste. In anul 2003, un adolescent american de culoare, Devin Moore, care era dependent de jocul Grand Theft Auto: Vice City, a reusit sa se identifice atat de mult cu rolul pe care il avea in joc, incat a lasat in urma genul de macel pe care il vedeti in jocurile respective.

Jocul Grand Theft Auto a produs o uriasa controversa pentru natura sa adulta si temele violente. El se focalizeaza pe mai multi protagonisti care incearca sa se ridice in topul lumii interlope. Wikipedia

Doi politisti si un dispecer si-au pierdut viata la datorie in seara in care Devin Moore si-a propus sa fure o masina - exact ca in jocul sau preferat, iar cand a fost prins si dus la sectie, i-a ucis pe toti oamenii legii de acolo - exact ca in jocul sau preferat. Cand, in cele din urma, a fost capturat de Politie, le-a cerut politistilor sa traga in el - pentru ca "asa se face" in jocul acesta...

Viata este ca un joc video - fiecare trebuie sa moara la un moment dat. Devin Moore.

In urma acestui eveniment, dar si a altora, oamenii au inceput sa se intrebe unde ne duc jocurile care abunda in violenta gratuita si in care, nici mai mult, nici mai putin, ne identificam cu tot felul de criminali periculosi si "invatam sa rezolvam problemele" in cele mai infricosatoare moduri posibile, ca niste psihopati adevarati.

In mod interesant, adolescentul nu mai avusese probleme cu legea pana atunci. El se afla intr-un moment in care tocmai absolvise liceul si se inscrisese la o scoala militara de aviatie - o alegere interesanta, nu-i asa? O condamnare venita in acel moment, cu siguranta, si-ar fi pus amprenta asupra viitorului sau. Greu de inteles de ce nu a putut fi evitata aceasta situatie...

La procesul care s-a terminat cu o condamnare la moarte (injectie letala), potrivit legilor din statul Alabama, avocatul lui Devin Moore a incercat sa sustina nevinovatia acestuia, afirmand ca a fost incitat de jocul respectiv si invocand stresul post-traumatic, drept consecinta a abuzurilor suferite de tanar din partea tatalui sau.

Daca faceti parte dintre dependentii de jocuri si se intampla sa va ingrijorati cu privire la viitorul vostru, va ofer o lista de sugestii in caz ca va doriti sa va invingeti aceasta dependenta. Daca nu sunteti dependenti de jocuri, s-ar putea sa descoperiti ca cele cateva sugestii va pot fi de folos, in cazul altor lucruri cu care va confruntati, care au la origine dependenta originara de nefericire.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Killers, de Cristian Dagnino, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Pieper, W.J., Pieper, H.M., (2009), Dependenta de Nefericire, editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti

(3) Murderpedia, (acc. Iulie 20, 2016), Devin Moore, website: Murderpedia

(4) Wikipedia, (acc. Iulie 20, 2016), Grand Theft Auto, website: Wikipedia

Continue reading

tulburari de personalitate

Soarecele si Pisica

"Prinde-ma daca poti!" Este numele pe care l-am putea da unei tehnici de seductie foarte raspandite. Ce este, in ce consta, de ce se practica si care sunt efectele reale ale acestui joc? Cand se merita sa il practicam?

In dragoste este bine sa "te predai greu". Sau cel putin asa se spune. Asa iti spun prietenii, care iti sunt si consilieri de relatie, dispunand de o pregatire la fel de vasta pe cat este si experienta lor de viata. Dar care este adevarul despre jocul "Prinde-ma daca poti!"? Oamenii de stiinta s-au preocupat (si) de asta si au produs anumite studii cu rezultate interesante.

Motivele pentru care ne jucam de-a soarecele si pisica sunt oarecum logice: ne dorim sa punem la incercare un potential partener, sa il cunoastem mai bine, sa intelegem cat de interesat este de persoana noastra si, nu in ultimul rand, ne dorim sa crestem dorinta acestuia de apropiere, cu alte cuvinte, sa il motivam. Mesajul de transmis este acela ca orice are o valoare merita urmarit si nimic bun nu vine usor.

Ei bine, cercetatorii din domeniul comportamentelor erotice au stabilit ca exista un numar de atitudini si comportamente prin care jocul "Prinde-ma daca poti!" se realizeaza efectiv. Mai jos aveti o lista care cuprinde numai cateva dintre acestea, poate pe cele mai relevante, fara a avea pretentia ca le voi epuiza:

• A-ti arata interesul o perioada pentru ca apoi sa devii mai curand apatic.

• A flirta si a parea deschis unei eventuale relatii, pentru ca apoi sa dispari pentru o vreme.

• A manifesta interes fata de alti potentiali parteneri.

• A flirta si a-ti da chiar si intalniri cu alti potentiali parteneri.

• A raspunde greu sau a nu raspunde deloc la mesaje sau telefoane.

• A lasa impresia ca esti ocupat si nu mai ai timp pentru celalalt.

• A-l tachina, a fi sarcastic si a-l privi de sus pe potentialul partener.

• Limitarea auto-dezvaluirii, ne-exprimarea de emotii.

• A lasa impresia ca este greu sa obtii raspunsuri sau implicare din partea ta.

Exista mai multe versiuni si s-a scris foarte mult despre aceasta tehnica de seductie - internetul e plin. Se poate juca "Soarecele si Pisica" mai brutal sau mai rafinat, iar asta depinde probabil de priceperea si calitatile fiecaruia dintre noi. Este interesant faptul ca acest joc poate merge foarte aproape de ceea ce dr. John Gottman identifica drept cei 4 factori care prevestesc despartirea: critica, aruncarea vinei, dispretul si blocarea comunicarii.

Oricata incredere ati avea in aceasta tehnica de seductie, si am observat ca unii au chiar foarte multa, nu puteti nega faptul ca aceasta seamana foarte mult cu sfarsitul unei relatii si probabil ca este bine sa va intrebati la ce foloseste sa transmiti astfel de mesaje, cand relatia nici macar nu a inceput cu adevarat. In acelasi timp, de ce sa pretinzi ca esti ceva ce nu esti? Sa fii placut pentru ceea ce nu esti? Sa fii respins desi ai fi placut daca ai ramane tu insuti?

Unii dintre partenerii pe care ati vrea sa ii scoateti din minti si-au propus sa nu-si mai iasa din minti in aceasta viata sau pot avea tendinta sa isi puna intrebarile "nepotrivite". Ati vrea sa se intrebe "oare de ce nu mai da niciun semn de viata? si "imi pot permite sa o pierd pe aceasta femeie?" 

Dar ei se intreaba de fapt ceva de genul: "imi pot permite sa traiesc o viata intreaga alergand dupa o femeie care ma enerveaza?" sau "Ma vad eu traind cu o persoana care imi ignora toate nevoile in mod constant si sistematic?" sau, si mai rau, "Nu e momentul sa mai munceasca si ea ca sa obtina ceva din partea mea?". E bine sa va intrebati daca va permiteti astfel de riscuri.

De asemenea, lipsa de comunicare si lipsa de comunicare semnificativa, ceea ce anumiti autori din domeniul consilierii de cuplu au denumit prin termenul de "auto-dezvaluire", poate reprezenta un impediment important in formarea intimitatii emotionale dintre doi potentiali parteneri. Lipsa intimitatii si a disponibilitatii pentru aceasta poate sa sperie, caci intimitatea este aceea care face iubirea confortabila si hranitoare, spiritual vorbind. 

Dintre sfaturile gratuite, la propriu si la figurat, pe care le puteti descoperi pe internet, fac parte chestii de genul: daca te intreaba ce ai facut weekendul trecut, poti raspunde cu "am iesit cu niste cunoscuti", iar daca te intreaba ce faci weekendul viitor, atunci raspunde "nu sunt sigura". Cred ca asta inseamna sa desfiintezi intimitatea, din start.

In ciuda faptului ca devii o mare enigma (care s-ar putea sa ramana o enigma ce nu intereseaza pe absolut nimeni), lipsa intimitatii dintr-o relatie, spune R. Sternberg, in teoria sa, face relatia sa fie "nebuna" sau "stupida", pe cand prezenta intimitatii, face o relatie "prieteneasca", "romantica" sau chiar "desavarsita".

Si totusi, este eficienta aceasta tehnica? S-au facut studii pe aceasta tema si s-a ajuns la concluzia ca, cel putin statistic, tehnica este eficienta. Dar trebuie facuta o mentiune: exista o mare diferenta intre a placea pe cineva si a dori pe cineva si s-ar parea ca nu intotdeauna cele doua merg mana in mana. 

Nu stiu ce asteptari aveti de la relatia voastra dar ar fi cazul sa va intrebati care sunt asteptarile celuilalt inainte de a lansa provocarile acestui joc, caci efectul nu este unul garantat si riscul s-ar putea sa nu va aduca gloria. A te juca de-a soarecele si pisica are un efect cert in anumite situatii. Cand are sens sa joci acest joc si care sunt conditiile pe care ar trebui sa le respectati?

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Free Me, de Hartwig HKD, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0

(2) Gottman, (acc. Iulie 17, 2016), The four horsemen and the antidotes, website: Gottman

(3) Psychology Today, (acc. Iulie 17, 2016), How and why to play hard to get, website: Psychology Today

(4) Wikihow, (acc. Iulie 17, 2016), How to play hard to get, website: Wikihow

(5) Vasile, D. L., (2007), Introducere in Psihologia Familiei si Psihosexologie, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti. 

Continue reading

seductie

Anihilatorul de Familie

Ce ar putea fi un anihilator de familie? Oricare ar fi definitia care va vine in minte, acest articol se refera la anihilatorul de familie, asa cum este vazut el in psihologia judiciara.

Pentru a inlatura misterul inca de la inceput, sa spunem ca anihilatorul de familie este o persoana care, din diverse motive, ucide alti membrii ai familiei sale, adesea pe toti, lucru care este in mod frecvent urmat de o sinucidere.

Anihilatorul de familie este de regula barbatul senior al casei, care este depresiv, paranoid, sub influenta unor substante sau o combinatie a acestor factori. El ucide fiecare membru al familiei care este prezent, si adesea ucide si animalele de companie. El poate sa se sinucida dupa ce i-a ucis pe ceilalti sau poate sa forteze politia sa il ucida. Psihiatru judiciar P.E. Dietz (1986) 

In mod cat se poate de interesant, anihilatorul de familie este bine integrat social, de regula are un bun renume, iar daca ar fi sa vorbim despre un profil al acestuia, el ar suna in felul urmator: Un barbat de varsta mijlocie, un bun furnizor al mijlocelor materiale necesare existentei unei familii, despre care vecinii au de spus numai lucruri bune, cum ar fi faptul ca este un sot si un tata devotat.  Cred ca dl. Bundy din serialul Familia Bundy se potriveste perfect descrierii. 

Poate ca daca auziti termenul de ucigas va veti gandi la cineva din afara familiei care, in mod insensibil si, probabil, total intamplator, ajunge sa ucida pe unul dintre membrii familiei voastre. Totusi, statisticile sunt suficient de bulversante atunci cand ne asigura ca, foarte frecvent, ucigasii sunt membrii ai familiei victimelor, iar si mai frecvent sunt fosti sau actuali parteneri (prieten, sot).

De fapt cazurile in care ucigasul si victima nu se cunosteau sunt mai rare decat ne-am imagina. Ei bine... date fiind aceste date si acest profil psiho-social al anihilatorului de familie, este greu de inteles ce anume ii motiveaza pe acesti oameni sa ucida, si, in mod frecvent, faptul ca nu exista semnale care sa prevesteasca oribila intorsatura a lucrurilor, nu ne ajuta cu nimic sa intelegem.

Oamenii nu doresc sa se gandeasca la asta pentru ca ii face sa se simta foarte vulnerabili. Cand majoritatea oamenilor se gandesc la crima, au tendinta sa creada ca este ceva care se intampla pe strada, in timpul unui jaf, sau ca urmare a unui atac al unei persoane straine. Oamenii nu vor sa conceapa ca este mai probabil sa li se intample acasa. Casa ar trebui sa ramana un adapost sigur, un refugiu in care se pot simti in siguranta. Profesorul Jack Leven

Totusi, exista un caz, relativ bine mediatizat in Statele Unite, care pare ceva mai usor de inteles, poate si ca urmare a faptului ca avem mai multe informatii despre autorul familicidului respectiv. Este vorba despre cazul lui Neal Jacobson, broker imobiliar, un anihilator de familie care, pe fondul unei depresii, si-a ucis sotia (Franki) si pe cei doi fii gemeni de 7 ani (Eric si Joshua). De asemenea, mai stim si faptul ca tragicul eveniment este asociat nu doar cu depresia lui Jacobson ci si cu recenta criza economica mondiala din 2007-2009. Si totusi, de ce sa-ti ucizi familia?

Ceea ce sotia Franki si copiii Eric si Joshua stiau despre sotul, respectiv tatal lor, era faptul ca acesta sufera din cauza crizei economice mondiale care i-a pricinuit mari pierderi financiare si o spirala a datoriilor care nu se mai terminau. Neal se vedea nevoit sa regandeasca stilul de viata al familiei sale, dat fiind faptul ca zeita Fortuna nu a mai fost de partea lor in ultimii doi ani, iar vestile nu era deloc bune.

A-i ucide pe toti membrii familiei era "optiunea usoara", care elimina problema pentru totdeauna, dar e greu de inteles cum de singurul supravietuitor al cumplitului eveniment a fost tocmai ucigasul... Nu l-a lasat inima sa foloseasca o arma si impotriva propriei persoane, alegand sa "iasa din scena" cu ajutorul unei supradoze de medicamente - si asa a supravietuit pentru a vedea toate consecintele deciziei sale: lacrimile, durerea, ochii nedumeriti si, fireste, procesul.

S-a vehiculat teoria potrivit careia depresia, in cazul lui Neal Jacobson a aparut ca urmare a faptului ca acesta nu mai putea asigura aceleasi standarde de viata pentru familia sa. Ba chiar s-a mers pana la a-l asocia pe autorul crimelor cu o tulburare de personalitate narcisica - un narcisist crede ca are drepturi suplimentare si i se cuvine tot ce este mai bun pe lume. 

Nu detin destule date pentru a formula ipoteza ca Neal Jacobson avea o tulburare de personalitate de tip narcisic, dar cu toate acestea doresc sa fac unele observatii cu privire la comportamentul acestui barbat care ar putea fi prototipul anihilatorului de familie, sau cel putin al unui subgen de anihilator:

• Gandirea magica - reprezinta tipul de gandire care ii aduce pe multi sinucigasi la gestul neputintei supreme. Ratiunea lor se pune in slujba ideii ca "norocul, daca a existat, atunci s-a terimnat", sau ca nu l-au avut niciodata, prin urmare nu mai e nimic altceva de facut.

• Rezistenta la frustrare scazuta - rezistenta la frustrare sau rezilienta, cum mai este numita in termeni de specialitate, reprezinta secretul supravietuitorilor acestei lumi in care li se pot intampla lucruri rele chiar si oamenilor buni, in care ni se solicita anumite eforturi, pentru ca, intr-o zi sa vedem si capatul tunelului sau capatul provocarilor pe care le traversam.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Caffe Corto, de Francesca Solaro, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Crime Traveler, (acc. Iulie 14, 2016), Familicide and the Family Annihilator, website: Crime Traveler

(3) Daily Mail Onlie, (acc. Iulie 14, 2016), Neal Jacobson Mortgage broker who 'snapped' over spiraling debts and shot dead wife and twin sons, seven, as they slept is jailed for life, website: Daily Mail Online

Continue reading

workshop

3 Pasi catre Jocul Independent

Nu va puteti juca tot timpul si ati dori uneori sa vedeti o atitudine mai independenta la copilul vostru. Ceea ce nu stiti este faptul ca parintele, prin atitudinea sa, incurajeaza dependenta si lipsa de initiativa a prescolarului.

Cred ca ati cunoscut si voi cel putin un copil care se tinea scai de adultii din viata sa, sub tot felul de pretexte, cum ar fi acela ca ii este teama sa se joace singur, sau ca se plictiseste. O situatie de acest gen poate sa devina o adevarata provocare pentru un parinte, care, nu-i asa, are multe alte lucruri de facut, in afara de postura sa de partener de joaca al celui mic.

Problema independentei la copii este legata, asa cum banuiti probabil, de capacitatea acestora de a dezvolta comportamente intreprinzatoare si independente mai tarziu, in viata adulta. Daca un copil nu invata niciodata sa se joace singur si sa devina parte activa a jocurilor sale, ne putem intreba daca va reusi vreodata sa devina o persoana cu initiative personale, daca va avea o viata privata sau daca va reusi sa devina lider.

Desigur, nici un copil care este in mod sistematic evitat si sufera constrangerea de a se juca singur nu este mai fericit. In ce ii priveste pe acestia din urma, se naste intrebarea daca vor reusi vreodata sa coopereze si sa inteleaga viata sociala ca atare. In copilarie, cand nimeni nu doreste sa se joace cu tine niciodata, ajungi sa consideri ca este normal sa ramai singur pentru totdeauna, iar ceilalti iti vor parea mai amenintatori si turbulenti decat sunt in realitate.

Daca la copii dependenti se poate dezvolta tulburarea de personalitate de tip dependent, la cei evitati se poate dezvolta tulburarea de personalitate de tip schizoid. Asadar, este ok sa ne aflam in compania copilului si sa ne jucam cu acesta, dar, in acelasi timp, este util sa cultivam la acesta jocul independent si capacitatea sa de a deveni parte activa a jocului, lucru care, mai tarziu, se va transforma in capacitate rezolutiva si in capacitate de focusare pe cont propriu asupra invataturii sau muncii.

Iata cum se va manifesta, mai tarziu tulburarea de personalitate de tip dependent:

Voi descrie in continuare trei pasi catre jocul independent, pe care i-am intalnit in literatura de specialitate si pe care ii recomand, la randul meu, parintilor care au dificultati in a obtine un comportament mai independent din partea copiilor. Se vorbeste astfel despre faptul ca "ne distram copilul", incurajand la acesta un spirit pasiv, de spectator lipsit de initiativa.

1. Incepeti abordand o atitudine mai putin intruziva

Cand suntem tacuti si pasivi, insa receptivi si atenti la copilul nostru in timp ce se joaca, el se simt la fel de iubit, daca nu mai mult, decat atunci cand noi suntem activ implicati in jocul cu ei. Este pentru ei o experienta validanta sa fie capabili sa primeasca interesul si atentia noastra, fara sa mai fie nevoiti sa o ceara.

Cand adultul se joaca cu copilul in sensul conventional, aproape intotdeauna sfarsim prin a deveni dominatori si conducatori ai jocului, sau cel putin alterand cursul actiunii, intr-un mod sau altul. De asemenea, avem tendinta de a-i face pe copii dependenti de implicarea noastra, lucru care face tranzitia catre jocul independent foarte dificila pentru ei - un concept strain si dadator de anxietate.

A invata sa fii un suporter al jocului, mai curand decat un partener de joaca, sau chiar un "entertainer profesionist", solicita practica si necesita observatie sensibila, deschidere, acceptare si, mai presus de toate, retinere, in special pentru cei care sunt inclinati spre a face, mai curand decat a privi. Dar, pe termen lung, merita!

Iata un mod posibil in care sa realizati acest rol de suporter al jocului:

Mama: "Ce incerci sa faci?"

Copilul: "Incerc sa fac un turn." 

Mama: "Ai pus acolo caramida albastra peste cea galbena. Ce caramida vei folosi acum?" 

Copilul: "Pe asta!" 

Mama: "Bine, acum hai sa vedem cum te descurci sa pui caramida verde peste cea albastra..."

De regula, acesta este tipul de suport de care are nevoie un copil.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Wanna play baseball, dad?, de Clapstar, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Janet Lansbury, (acc. Iulie 11, 2016), Stop Entertaining Your Todler, website: Janet Lansbury

(3) Sion, G., (2011), Psihologia Varstelor, editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

Continue reading

psihologia varstelor

Copilaria Indusa Oral

Am paharul gol in mana, in nu stiu care club... Da mama, sunt beata... Cat de cool este sa bei cu prietenii? Psihopedia are vesti foarte bune pentru cei care doresc sa isi mentina personalitatea si posibilitatile functionale, in caz ca sunt importante pentru voi.

Efectele alcoolului pe termen scurt asupra dispozitiei afective i-au determinat oamenii sa se ataseze de alcool si sa-i ofere acest loc privilegiat in viata lor, indiferent prin ce ar trece: fie ca sarbatoresc ceva si sunt fericiti, fie ca au pierdut ceva si "isi ingrijesc ranile emotionale" cu ajutorul alcoolului.

Nu am nimic cu artistii care canta despre alcool. Dimpotriva, ma bucur pentru ca ei constientizeaza la nivelul opiniei publice faptul ca, de ceva timp, nu mai consumam alcoolul "in mod moderat", si, din pacate, nu cunoastem cu adevarat ce reprezinta aceasta substanta, chiar si consumata cu moderatie, pentru sistemul nervos si sanatatea sa. 

Ce au in comun lobotomia si consumul de alcool?

Lobotomia este o procedura chirurgicala, prin intermediul careia sunt eliminate (sectionate) legaturile neuronale dintre lobii frontali ai creierului si restul sistemului nervos. Prin anii '40, lobotomia devenise extrem de populara pentru ca oferea o oarecare ameliorare a bolilor psihice, iar cel care a descoperit-o, portughezul Antonio Egas Moniz, a primit chiar un premiu Nobel pentru asta.

Totusi, odata cu trecerea vremii, lobotomia a devenit extrem de controversata, datorita efectelor sale asupra afectivitatii, performantelor intelectuale si, in general, asupra personalitatii celor care primisera o astfel de operatie. EI bine, s-a observat la acestia scaderea empatiei, a inhibitiilor si o cronica infantilizare a personalitatii.

Pentru acest motiv, anumiti cercetatori au denumit lobotomia in mod sarcastic "copilarie indusa chirurgical". S-ar parea ca aceasta interventie agresiva in activitatea lobilor frontali ai creierului ii transforma cu totul pe pacienti, anulandu-le vointa, spiritualitatea si judecata morala, facandu-i incapabili sa functioneze independent.

Fireste, era o solutie disperata pentru pacienti la fel de disperati, insa cateva decenii mai tarziu, lobotomia incepe sa fie privita ca o barbarie medicala si un amestec agresiv in drepturile pacientilor.

O pacienta care suferise o lobotomie, a fost intrebata inainte de operatie ce ar face daca ar pierde un ceas pe care l-a imprumutat, raspunsul fiind: "va trebui sa platesc pentru ceas sau sa cumpar unul identic si sa-l inapoiez. Dupa interventia chirurgicala si restabilire, raspunsul ei la aceeasi intrebare a fost: "va trebui sa imprumut un alt ceas".

O alta pacienta, in urma unei lobotomii devenise, conform unor surse din lumea medicala a vremii, "zambitoare, lenesa si auto-suficienta, avand personalitatea unei stridii". Ii era greu sa isi aminteasca numele medicului ei si isi turna mereu cafea dintr-un ibric gol. Dealtfel, numerosi pacienti care suferisera o lobotomie se ingrasasera foarte mult, dovedind o totala lipsa de inhibitie sau auto-control.

Fara a mai fi vorba despre pacienti care suferisera o lobotomie, pe la 1800, un caz cel putin la fel de interesant a fost acela al lui Phineas Gage, un ceferist care suferise un teribil accident - o bara de fier i-a strapuns partea anterioara a creierului. Desi, in mod miraculos a supravietuit, a fost afectata functionarea lobilor frontali si, odata cu asta, a aparut si transformarea personalitatii sale, devenind dintr-un om muncitor, responsabil si amabil, o persoana grosolana, nesuferita si lenesa.

Probabil ca intuiti de ce v-am vorbit despre toate acestea. Lobii frontali ai creierului par a detine un rol cheie in integrarea noastra cu succes in societate, functionarea acestora fiind asociata, asa cum spuneam mai sus, cu judecata morala, luarea deciziilor, logica, vointa si spiritualitatea. Putem beneficia de o deplina maturitate functionala a acestei parti a creierului abia in jurul varstei de 22 de ani.

Ei bine, pe cat de importanti sunt lobii frontali in functionarea noastra sociala, s-a constatat faptul ca la alcoolici lobii frontali au suferit, in urma anilor de ingestie a alcoolului o atrofiere radicala, lucru care ar putea fi asemanat, cel putin prin efectele sale, cu o lobotomie - sinistra si barbara interventie medicala, care ne depersonaliza si ne retrograda pe scara regnului animal, lasandu-ne sa functionam exclusiv pe baza instinctelor. 

Din pacate, asa cum veti vedea in continuare, chiar si ceea ce denumim "consum moderat de alcool", are efecte tulburatoare asupra functionarii noastre psihologice. Am insa si o veste buna pentru cei care isi doresc sa evite aceasta depersonalizare sistematica care vine odata cu alcoolul.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Christmas Party, de Nikita Kashner, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Radulescu, E., (2009), Adio, Pahar! Efectele alcoolului asupra organismului uman, editura Viata si Sanatate, Bucuresti

(3) Brain Made Simple, (acc. Iulie 9, 2016), Frontal Lobe, website: Brain Made Simple

(4) Wikipedia, (acc. Iulie 9, 2016), Lobotomy, website: Wikipedia

Continue reading

vointa

Spune-mi Cine Esti!

Spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti... Oare sunt adevarate proverbele din batrani care ne promit atata cunoastere inter-personala? Ce alte modalitati de a cunoaste mai aveti la dispozitie si care sunt tehnicile folosite in terapie pentru asta?

O problema care ii preocupa pe psihologi, dar, de ce sa nu recunoastem, ne preocupa pe noi toti in relatie cu cei din jurul nostru, este aceea de a descoperi cine sunt cu adevarat persoanele pe care le intalnim. Scriam de curand un articol in care recomandam cateva "intrebari fundamentale".

Aceste intrebari erau urmatoarele: 

• Cu cine ti-ar placea sa iei cina?
• Ce superputere ai vrea sa ai?
• Daca ai lua viata de la inceput, ce ai face diferit?
• Daca ai putea sa institui o lege, care ar fi aceea?
• De ce ma iubesti?

Poate ca nu veti putea cunoaste o persoana pana in detalii, dar, probabil ca veti reusi sa intrevedeti anumite trasaturi si teme de baza ale personalitatii celui pe care doriti sa il cunoasteti. In acest articol, mi-am propus sa duc mai departe aceasta opera de inter dar si auto-cunoastere, propunadu-va cateva ziceri din intelepciunea universala ce au pretentia de a facilita aceasta cunoastere.

Pe cand eram in formare la cursurile de psihoterapie adleriana, presedintele APPAR (Asociatia pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriana din Romania), dr Vlad Grigorescu, ne povestea despre modul in care cei mai faimosi adlerieni incercau sa acceseze personalitatea clientilor si pacientilor dumnealor. Nici mai mult nici mai putin, una dintre intrebari era aceasta: Care era trupa / artistul tau favorit in adolescenta?

Poate ca vi se pare putin naiva aceasta intrebare, insa pornind de la ea, se poate ajunge destul de departe. Si nu ar trebui sa considerati ca toti cei care preferau Metallica sau Maroon 5, aveau un profil de personalitate gata stabilit. NU. Dar motivele pentru care cineva prefera o trupa si nu alta, sunt intr-adevar demne de interesul nostru. Iar aceste motive pot fi foarte diferite, de la un tanar la altul, de la o persoana la alta.

Voi continua sa vorbesc spre sfarsitul acestui articol despre modalitatile de a cunoaste stilul de viata (personalitatea) al unei persoane in mediul terapeutic, dar pana atunci, iata cele cateva ziceri ale intelepciunii universale, carora poate ca nu ar fi rau sa le acordam ceva atentie:

• Spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti! 

Este, nu-i asa un proverb popular romanesc, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Ceea ce invatam prin intermediul acestui proverb, care este luat destul de in serios, ca principiu, chiar si in psihologia stiintifica, este faptul ca aflandu-te in compania unei persoane sau a unui grup, nu prea ai cum sa nu preiei din partea lor anumite valori, judecati, principii, obisnuinte, care poate ca initial nu te-au caracterizat, dar vor ajunge in final sa te influenteze. Priviti acesti videoclip legat de presiunea grupului:

• Spune-mi ce iti atrage atentia ca sa-ti spun cine esti! Jose Ortega

Autorul acestei afirmatii probabil ca nu a fost singurul care a observat faptul ca atentia noastra chiar reprezinta un capital uman inestimabil, poate la fel de important ca si timpul sau increderea la nivel inter-personal. Cand cineva isi investeste acest capital nepretuit in ceva, odata cu asta, acea persoana isi directioneaza destinul - poate fara sa-si dea seama. Asa cum stim, atentia si memoria sunt procese psihice subiective si selective: vedem numai ce vrem si retinem, de asemenea, numai ceea ce se potriveste cu opiniile noastre. Asa se explica faptul ca doua persoane vor povesti uneori lucruri foarte diferite despre unul si acelasi eveniment.

• Spune-mi cum iti satisfaci pofta de grandoare ca sa-ti spun cine esti! Dale Carnegie

Cunoscutul autor de best selleruri Dale Carnegie nu a scris nimic original. Cu toate acestea, intelepciunea si inteligenta cristalizata pe care a acumulat-o erau de invidiat. El a inteles de la psihanalisti precum S. Freud sau A. Adler ca omul este o fiinta animata, mai presus de orice, de dorinta de semnificatie personala. In cartea sa "Arta de a Reusi in Viata", Carnegie il citeaza pe Freud, care definea cele doua dorinte omenesti fundamentale: "pofta sexuala si pofta de a fi mare". De asemenea, autorul acestei carti memorabile citeaza observatiile pline de sens ale sefului politiei din NYC, E.P. Mulrooney: 

Tanarul criminal de astazi este plin de vanitate. Primul lucru pe care il cere dupa arestare este ingaduinta de a citi foile ignobile care il prezinta ca pe un erou. Perspectiva copturii ce il asteapta pe scaunul electric este departe de dansul, atata timp cat se poate desfata privindu-si poza etalata alaturi de cea a campionului de baseball Babe Ruth, a primarului New Yorkului, a lui Einstein, Lindberg, Toscanini sau Roosevelt.".

Sunt alte trei intrebari pe care vi le puteti pune singuri sau le puteti adresa, intr-o forma sau alta, celor dragi sau celor pe care doriti sa ii cunoasteti mai bine. Grupul caruia ii apartimen, lucrurile care ne atrag atentia si modul in care ne straduim sa obtinem sentimentul de semnificatie personala va vor ajuta sa ajungeti chiar in miezul personalitatii cuiva. Acum, pentru cei interesati, iata cateva tehnici de lucru luate "de la mama lor", din procesul de diagnoza psihoterapeutica. Veti vedea ca nu sunt atat de complicate cum v-ati putea gandi.


>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Daydreaming, de Niko Si, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Rasmussen, P. (2011), The QUest to Feel Good, editura Taylor & Francis Group, New York ,

(3) Carnegie, D., (2004), Arta de a Reusi in Viata, editura ELF

(4) Maniacci, M., Watts, R., Carlson, J., (2006) Adlerian Therapy, American Psychological Association

Continue reading

psihoterapie

Visul Diurn

Pe unii fantezia ii ajuta sa condimenteze viata de familie sau pe cea profesionala, in timp ce altii au devenit dependenti de reverie si... nu mai pot scapa. In timp ce unii isi construiesc visele in realitate, altii vad cum realitatea se prabuseste in umbra viselor fara de cusur.

Visarea cu ochii deschisi este un topic controversat tocmai pentru ca reveria este o sabie cu doua taisuri. Pentru unii, visarea cu ochii deschisi nu este decat un mod de a irosi timp si resurse pretioase, sau, mai rau, un mod de a se auto-distruge. In schimb pentru altii, visarea cu ochii deschisi este o resursa in sine, pe care o utilizeaza pentru a se relaxa, pentru a-si orienta actiunile sau chiar pentru a razbate in viata.

Fireste, nu mai trebuie sa spun ca felul in care folosim visarea cu ochii deschisi marcheaza diferenta intre functiile pozitive si cele negative ale acesteia. Si trebuie spus, inca de la inceput, ca a visa cu ochii deschisi in momente nepotrivite (la un curs, instructaj sau cand partenerul doreste sa ne spuna ceva important), nu poate decat sa suspende legatura noastra cu realitatea. Oare ne permitem acest lucru?

Dar iata cum vad eu functiile reveriei:

• evitarea realitatii: Mai mult decat un simplu ritual de relaxare, reveria poate deveni o dependenta de visare, cu anumite consecinte deosebit de grave asupra capacitatii noastre de a ne integra si a raspunde solicitarilor familiei, profesiei si societatii

• relaxare si distractie auto-generata: Reveria in cantitati "light", produce aproape sigur un efect relaxant si chiar distractiv. Celelalte preocupari zilnice, ambitiile profesionale si responsabilitatile familiale nu au de suferit, dimpotriva, pot beneficia de pe urma acestor "condimente", caci viata de familie sau cea profesionala ori grupul de prieteni vor aprecia ideile voastre noi.

• prospectare si orientare comportamentala: Reveriile au un rol in conturarea idealului de sine, tot reveria este si aceea care poate stabili prioritatile noastre zilnice, avand un rol de rememorare / redefinire a ceea ce este important pentru noi si a lucrurilor pe care dorim sa le realizam.

• potentarea auto-controlului: Pentru ca viata poate fi plina de frustrari si provocari ce ne intarzie realizarea dorintelor, visarea cu ochii deschisi poate contribui la imbunatatirea capacitatii de a "rabda", atunci cand suntem departe de ceea ce ne dorim.

• energizare comportamentala: Daca nu ne-am aminti mereu si daca nu am revedea cu ochii mintii ceea ce ne dorim, oare am mai avea energia si entuziasmul necesar punerii in aplicare a planurilor?

• suport afectiv: Reveria poate imbraca si forme terapeutice atunci cand, spre exemplu, ne inchipuim personaje care au un rol de incurajare, ce intervin pentru a ne sfatui sau a ne ajuta sa depasim provocari. Aceste personaje pot fi alter-ego-uri ale noastre sau persoane cunoscute, poate trecute in nefiinta, personaje istorice sau fictive.

• potentarea creativitatii: Persoanele care dispun de o fantezie bogata, sunt in acelasi timp dotate si cu o creativitate iesita din comun. Reveria isi atinge una dintre cele mai nobile misiuni atunci cand sustine eforturile noastre adaptative sau capacitatile rezolutive, invocand solutii ingenioase ale celor mai complexe probleme.

• conturarea idealului de sine: Relatia intre reverie, ideal si identitate personala pare de netagaduit. A fost dovedit faptul ca, spre deosebire de visele nocturne, care pot fi mai curand negative, visele diurne sunt incarcate de afecte pozitive, tocmai pentru ca sunt menite sa zugraveasca scenarii dorite, pline de semnificatie si sens

• modelarea vietii afective: Reveria influenteaza viata afectiva a unei persoane. De fapt, nu exista emotie umana care sa nu aiba legatura cu idealurile noastre: suntem fericiti cand ele se implinesc, ne ingrijoreaza punerea lor la indoiala si suferim cand suntem privati de ele. Iar dorintele se cristalizeaza in reverie.

Sunt multe de spus despre cercetarile stiintifice realizate in domeniul reveriei. Spre exemplu, s-a constatat faptul ca visatorii frecventi (barbati) sunt in acelasi timp si mai nefericiti cu viata lor, in timp ce la femei, nu frecventa ci calitatea viselor de peste zi (acuitate) coreleaza cu insatisfactia. 

De asemenea, s-a observat faptul ca atunci cand visam despre relatii si parteneri reali, sau despre membri ai familiei, nivelul satisfactiei personale este mai mare decat la cei care viseaza despre parteneri imaginari, ori persoane necunoscute sau fictive, cu care nu au inca de-a face.  

Nepunand la socoteala faptul ca visarea cu ochii deschisi poate crea probleme uriase atunci cand ne aflam la cursuri sau la munca, mergand pana la pierderea examenelor sau a locurilor de munca, s-a observat totusi faptul ca cei care viseaza cu privire la contexte familiare (propria casa, familie, prorpiul oras, oameni cunoscuti) au o memorie mai buna decat cei a caror reverii contin contexte mai curand exotice.

Vorbind despre visarea cu ochii deschisi in momente nepotrivite, anumiti cercetatori au ajuns la concluzia ca acest fenomen ar trebui inclus pe lista tulburarilor mentale, asociindu-l cu adictiile: oamenii afectati de VISARE COMPULSIVA, risca oricand sa piarda lucrurile importante din viata lor reala, datorita lipsei de implicare in problemele vietii, rezultatul fiind singuratatea, somajul si esecul personal generalizat. 

In domeniul psihologiei am intalnit diverse utilizari ale reveriei in special in scopul relaxarii, ameliorarii dispozitiei afective dar si in scopul ameliorarilor comportamentale: insusirea de noi comportamente sau depasirea unor limite personale ce tin spre exemplu de anxietatea excesiva sau sociofobie. Desigur, de aceasta data utilizarea reveriei este sistematizata si solicita si ceva disciplina.

Cateva dintre utilizarile reveriei in psihologie poarta nume ermetice cum ar fi expunerea, modelarea, imaginile resursa sau chiar tehnicile de auto-hipnoza. Probabil cea mai cunoscuta forma de a utiliza reveria apare in cartea si filmul Secretul, de unde am imprumutat si eu tehnica cardurilor magice ale destinului. Despre toate acestea puteti citi mai jos.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Daydreams, de Chiaralily, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Goldberg, B., (1997), Tehnici de Autohipnoza, editua Teora Bucuresti

(3) Missoum, G., (2003), Am Reusit!, editura Polirom, Iasi

(4) The Science Explorer, (acc. Iulie 03, 2016), Maladaptive Daydreamers Dream Up to 69 Percent of the Day, website: The Science Explorer

(5) Psychology Today, (acc. Iulie 03, 2016), Why and How you Dream, website: Psychology Today

Continue reading

vise