Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

vineri, 24 februarie 2017

Era suporter al celor doi copii ai sai, ambii sportivi de performanta. Isi dorea atat de mult victoria incat a inceput sa se pregateasca... pentru esecul adversarilor. Când unul dintre adversari a murit intr-un accident, Politia descopera secretul oribil din spatele accidentului.




Probabil ati auzit de multe ori expresia  "aceasta persoana nu stie sa piarda". Chiar asa! De ce ar sti cineva sa piarda? Traim intr-o societate in care pierzatorii sunt marginalizati - nu e ca si cand ai primi un premiu si o statuie pentru faptul ca ai pierdut o competitie.

Suntem formati in spiritul competitivitatii, mai curand decat in spiritul cooperarii. Este un mod de a fi egocentric, spre deosebire de modul de a fi prin cooperare, unde, chiar si atunci cand pierzi, ai castigat de fapt, pentru ca intregul din care faci parte (societatea) a castigat o performanta. Aceasta este diferenta intre mentalitatea competitiva si mentalitatea de cooperare.

Si pentru ca nu intelegem cooperarea si totul se rezuma la a castiga, ne va fi greu, ne va "ustura" faptul ca am pierdut orice, chiar si un meci de badminton, lipsit de orice fel de miza. Asta se observa cu deosebire la asa-numitele "personalitati de tip A", care nu pot, nu isi permit sa piarda absolut nimic, nici macar un meci de badminton. Iar cand vrei atat de mult sa castigi, incat nu mai conteaza cum o faci, se numeste ca ai devenit un psihopat mititel.




Exista numeroase feluri in care se manifesta dificultatea de a pierde.

  • Boli psiho-somatice - stresul psihic cauzat de dificultatea de a pierde creaza o presiune interioara care este tradata de simptome de tip psiho-somatic: eruptii pe piele, tulburari digestive, tensiune arteriala, etc

  • Depresie - infama boala este o forma comuna de manifestare a dificultatii de a pierde. Ea se manifesta prin tulburari ale tuturor ariilor majore ale stilului de viata: alimentatie, ritmul circadian, regimul de miscare.

  • Accidente - presiunea interioara a faptului ca am pierdut si nu am putut accepta acest lucru se poate obiectiva in accidente de tot felul, incepand cu leziunile banale din bucatarie, in timp ce faceam mancare si terminand cu accidentul auto.

  • Vandalism - in special la adolescenti si la gruparile de tip ultras, care sunt asociate manifestarilor sportive si competitiilor de aceasta natura, pierderea declanseaza reactii violente indreptate impotriva competitorilor sau obiectelor la voia intamplarii, din decor.

  • Dependente - tot dificultatea de a pierde se poate manifesta si prin intermediul unei dependente de alcool, spre exemplu, mai ales ca alcoolul poate reprezenta pentru multi dintre noi un adevarat medicament, pentru amortirea durerii.

  • Crima - asa cum o sa vedeti din povestea urmatoare, crima poate fi un mod de a gestiona pierderea, prin intermediul careia se incearca pedepsirea (razbunarea) sau eliminarea competitorilor, in scopul asigurarii.
Fara a avea pretentia ca am epuizat toate formele de manifestare a dificultatii de a pierde, pentru ca mai sunt multe altele (auto-flagelarea, cosmarurile, stresul post-traumatic, regresia, etc), sa mai spunem ca sursele dificultatii de a pierde se afla intr-o educatie individualista si competitiva, cu mari lacune in ce priveste cultivarea stimei de sine si a valorilor comunitare.

Probabil ca a invata sa pierzi reprezinta una dintre competentele cele mai importante pe care ar trebui sa le asigure o buna educatie si un regim parental adecvat. Dat fiind faptul ca se ajunge atat de departe cu manifestarile cauzate de gestionarea deficitara a pierderii, pana la situatia in care alegerile noastre devin ireparabile, dramatice si ireversibile, eu personal consider astfel de competente ca fiind o prioritate absoluta.

Asadar Cristophe Favieau era un tatic ai caror copii faceau tenis de performanta. Dl. Favieau isi dorea atat de mult ca odraslele sa castige, incat a inceput sa le puna droguri in apa adversarilor, niste substante care aveau sa le scada performantele. Pana intr-o zi in care unul dintre adversari si-a pierdut viata intr-un accident auto, dupa ce anterior jucase tenis cu fiul lui Favieau.

Oare a meritat aceasta "iesire facila", dintr-o provocare prea mare pentru Favieau? Cu siguranta, nu. Tradand anumite trasaturi ale psihopatiei, Favieau nu doar ca nu si-a ajutat copiii, dar i-a si umilit in mod public. Iata ce puteti face insa pentru a invata sa si pierdeti, cu toate ca sunteti tentati sa castigati in stil psihopat, pe orice cale:








(1) Imaginea Loser, de Shopping Diva, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

(2) BBC News, (acc. Feb. 24, 2017), French tennis drug father jailed, website: BBC News



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

miercuri, 22 februarie 2017

Pentru unii, fericirea se afla "dincolo", si tot ce trebuie sa faci pentru a fi fericit este sa ajungi in acel loc. Dar pentru altii fericirea este aici, iar pentru a fi fericit trebuie cel mult sa imbunatatesti ceea ce ai deja.




Observam cu ceva timp in urma faptul ca logica nu pare a avea prea multe in comun cu satisfactia maritala, din moment ce s-a descoperit faptul ca femeile care nu au o experienta de explorare sexuala inainte de casatorie sunt mai fericite decat cele care au aceasta experienta de viata. Ai spune, ce e gresit in legatura cu experienta sexuala, nu-i asa? De ce ar fi cele experimentate mai nefericite decat cele fara experienta sexuala? La piata, spre exemplu, de ce te-ai multumi cu prima taraba iesita in cale?

Mai mult decat atat, femeile care sunt fericite in cuplu, sunt si mai satisfacute sexual! Cu alte cuvinte, femeile care nu au experienta sexuala sunt atat mai fericite in cuplu, cat si mai satisfacute sexual, ceea ce eu am denumit generic "Razbunarea Virginelor". Trebuie sa fie o adevarata drama pentru femeile consumeriste, care, in acord cu filosofia societatii de consum, trebuie sa "prospecteze piata" inainte de a alege.

Dar s-ar parea ca in cuplu, mentalitatea de piata nu mai este atat de eficienta precum ar putea sa para dintr-o perspectiva logica. Oare de ce? Iar daca vi se pare ca vorbesc in dodii, fiindca sunt convins ca vi se pare asta, atunci va invit sa cititi singuri despre cele doua studii din referintele de la sfarsitul acestui articol. Si atunci, cum sta treaba cu fericirea?

O sa sintetizez sub forma unui silogism:
  • Daca femeile care nu au experienta sexuala sunt mai fericite in cuplu.
  • Si daca femeile fericite in cuplu sunt si satisfacute sexual.
  • Atunci inseamna ca femeile fara experienta sexuala sunt mai fericite si satisfacute sexual iar femeile care exploreaza inainte de casatorie sunt mai nefericite si mai putin satisfacute sexual.

Imi amintesc despre un discurs memorabil tinut la Ted Talk de catre profesorul Dan Gilbert. Era un discurs pe tema fericirii din care reiesea faptul ca fericirea este de doua feluri: fericirea sintetica si fericirea naturala. Fericirea naturala este obtinuta atunci cand ti se indeplinesc dorintele, iar fericirea sintetica este atunci cand esti nevoit sa iti "fabrici" o stare de bine, pentru a face fata situatiei in care nu iti sunt satisfacute dorintele si asteptarile.

Vulpea spunea ca "strugurii sunt acri" si pleca fericita, in ciuda faptului ca nu a ajuns la ei ca sa se convinga cat de acri sunt, cu adevarat. Dar simplul fapt ca "stia" sau credea acest lucru, ii asigura o stare de bine foarte solida. Vulpea isi sintetiza fericirea din nimic. S-ar parea ca fericirea sintetica este o cale mai sigura de a deveni fericit, fiindca exista numeroase situatii in care pur si simplu nu ti se pot indeplini dorintele iar noi ar trebui sa fim pregatiti pentru asa ceva.

Poate ca ati auzit de moartea tragica a basistului Cliff Burton, care a fost basistul originar al grupului Metallica. Moartea a survenit in timpul unui turneu, cand soferul a adormit la volan si a facut un accident teribil. (Fara "comentarii religioase" va rog! LOL) Dar stiti mai putin faptul ca basistul se afla intr-o zona a autobuzului in care pana atunci dormise colegul sau Kirk Hammett. Basistul Cliff i-a spus lui Kirk "pasarica muta-ti cuibul", iar acesta din urma a spus... "OK! Probabil ca e mai bine asa, oricum!"




In felul acesta, facand schimb de locuri, ei au facut schimb de... destine. Cliff i-a salvat viata lui Kirk, fara sa-si dea seama ce face! Cred ca aceasta intamplare ar putea fi un etalon iar cei doi ar putea reprezenta doua modele distincte de comportament si, respectiv, de atitudine. Am sa incerc sa descriu fiecare dintre aceste modele, pentru a le individualiza:

  • Tipul "Cliff": nu se multumeste cu ce are, revendica mereu experiente si situatii noi, de care are nevoie pentru a-si "descoperi fericirea". Are un sistem cognitiv deschis (e curios) si priveste incertitudinile ca fiind reductibile - trebuie sa schimbi ceva ca sa descoperi raspunsul.Tipul Cliff cauta ceea ce Dan Gilbert numea "fericirea naturala", luptand si devenind competitiv pentru a-si indeplini dorintele. El este gata sa ia de la altii cu forta, uneori chiar sa insele, intr-un stil ce denota egoism si combativitate. Tipul Cliff traieste cu impresia ca fericirea se afla in oportunitatile din jurul sau, in capacitatea sa de a SCHIMBA realitatea.

  • Tipul "Kirk": se poate multumi usor cu ce are, este constient ca exista anumite limite personale sau ale realitatii, nu are nevoie de experiente si situatii noi pentru a deveni fericit, fiindca el devine fericit prin intermediul atitudinii sale mentale. Are un sistem cognitiv inchis, curiozitatea sa fiind orientata mai curand spre interior, priveste incertitudinile ca fiind ireductibile - "nu poti face nimic". Dan Gilbert vorbea despre "fericirea sintetica", iar asta i se potriveste perfect lui Kirk. Tipul Kirk traieste cu impresia ca fericirea nu se afla obligatoriu in oportunitatile din jurul sau ci mai curand in capacitatea sa de a ACCEPTA realitatea.
In mod ironic, tipul Cliff, pare ca "si-o cauta singur". Asa cum femeile care exploreaza inainte de casatorie, nu ajung la fericire si satisfactie sexuala, asa cum isi inchipuie, ci mai curand la nefericire si satisfactie sexuala modesta. Dar mi-e teama ca este vorba despre altceva aici. Poate ca femeile care nu au experienta sexuala si totusi sunt fericite in cuplu si satisfacute sexual, sunt mai curand de tipul "Kirk" - adica si-au format capacitatea de a sintetiza fericirea, pentru ca lor nu le este atat de usor sa exploreze, sa schimbe realitatea.


TipulCliffKirk
Atitudine mentalajumatatea goalajumatatea plina
Raspuns emotional    nelinisteacalmul
Atitudine socialacompetitivitateacooperarea
Strategieschimbarea, explorareaacceptarea, imbunatatirea
Fericirenaturalasintetica
Sistem cognitivdeschisinchis
Motto"Progresul nu este posibil fara schimbare.""Cel mai destept cedeaza intotdeauna."


Prin urmare, vestea pe care v-o aduc este una buna: nu faptului ca ati explorat inainte de casatorie i se datoreaza nefericirea si insatisfactia voastra sexuala ci mai curand dificultatii voastre de a sintetiza fericirea, care este o necesitate absoluta a vietii, in conditiile in care nu ne este permis, prin natura lucrurilor, sa obtinem chiar tot ceea ce ne dorim.

Consider ca, asa cum fericirea este de doua feluri (naturala si sintetica), fiecare dintre aceste tipuri de fericire, fericirea de tip Cliff si fericirea de tip Kirk, isi are propria strategie de a fi obtinuta: Fericirea de tip Cliff se obtine prin schimbare, iar fericirea de tip Kirk se obtine prin acceptare. Probabil ca fiecare dintre ele isi are limitele sale: nu intotdeauna poti schimba lucrurile, fiindca te izbesti de chestii cum ar fi bunul simt comun sau legile statului, si nu intotdeauna poti sa accepti lucrurile fiindca risti sa fii abuzat.

O fosta clienta imi povestea despre schimbarea de mentalitate a femeilor, care par a fi trecut din extrema in care acceptau orice, dupa modelul paternalist traditional, in extrema consumerista in care schimba orice, fiindca exista lucruri mai bune "out there". Am observat ca mentalitatea aceasta de tip consumerist s-a strecurat pana si in discursul terapeutilor: "fa ce simti!" / "you only live once".

Modelul fericirii de tip "Cliff" si, respectiv, modelul fericirii de tip "Kirk" le-am regasit intr-o carte de o calitate exceptionala, scrisa de catre un psiholog social roman, domnul Catalin Zamfir. In cartea sa "Incertitudinea, o perspectiva Psiho-Sociologica", acesta vorbeste despre doua tipuri de strategii cognitive:






(1) Imaginea Virgin, de Moyan Brenn, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Daily Mail Online, (acc. Nov 13, 2015) Women who don't sleep around before their wedding have happier marriages, website: Daily Mail

(3) Live Science, (acc. Nov 13, 2015), For Women, Sex and Happiness Go Hand in Hand, website: Live Science

(4) Zamfir, C. (1990); Incertitudinea. O perspectiva psihosociologica; editura Stiintifica, Bucuresti



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

sâmbătă, 18 februarie 2017

Orice lucru in care ne punem increderea, este un pariu. A face pariuri este o adevarata arta. Daca nu pariezi chibzuit, poti sa pierzi totul. Iar uneori pierzi oricum sau castigi ridicol de usor.




Viata nu are niciun sens. Noi suntem cei datori sa acorde vietii un sens. Asta tine de creativitatea si apetitul nostru pentru viata. Daca nu i-am dat niciun sens, poate fi greu sa intelegem de ce, totusi ar trebui traita. A da un sens vietii seamana foarte mult cu un pariu sportiv.

Imaginati-va o cursa de cai. Ati adunat informatii in prealabil despre toti caii care vor participa si despre cei care sunt priviti drept favoriti ai cursei. Apoi mergeti si faceti pariul - alegeti calul in care va investiti increderea si banii. Oare va castiga? Cred ca asa se intampla lucrurile si in viata.

Culegem mai intai informatii despre viata, despre ceilalti si despre noi insine pentru ca in final sa ajungem la o concluzie: "In viata, pentru a insemna ceva, trebuie sa pariezi pe..." Cum ati completa aceasta fraza? Raspunsul reflecta valorile voastre si, deci, pariul pe care il faceti cu viata, ca urmare a influentelor suferite.

Valoarea unei vieti se vede in ipotezele pe care se cladeste. Sensul vietii este ipoteza. Daca omul alege Destinul, ca disponibilitate creata de viata, ca datorie suprema pe care o are de indeplinit, atunci el alege un sens al vietii. Dimpotriva, daca omul nu alege nimic, si traieste la intamplare, atunci viata lui este fara sens. La capatul drumului, vine confirmarea sau infirmarea ipotezei. Daca nu si-a ales un Destin, atunci raspunsul vietii este la fel de confuz ca si ipotezele pe care s-a cladit. Traian Ganju

Dar pe ce au pariat altii? Pe ce si-au pariat viata? 

  • Klaus Iohannis - a pariat pe case.
  • Gica Hagi - a pariat pe fotbal
  • Adolf Hitler - a pariat pe razboi
  • George Enescu - a pariat pe muzica
  • Magic Johnson - a pariat pe baschet
  • Mihai Eminescu - a pariat pe literatura





Lista este, va dati seama, interminabila, la fel ca noi oamenii. Chiar si oamenii despre care nu ati auzit niciodata pariaza pe ceva, chiar daca nu investesc la fel de mult in acel pariu incat sa castige notorietate. Poate ca unii pariaza pe lucruri banale, cum ar fi bautura, mancarea si sexul. 

Altii pariaza pe cunoastere si acumularea de informatii. Poate ca ati cunoscut si voi cateva femei care au pariat pe o iubire ca-n filme, ori doar pe o familie si vreo doi copii frumosi ca niste ingerasi. Am o prietena care a pariat pe un job bine platit pentru ca adevaratul ei pariu era acela pe... destinatii exotice de vacanta. 

Pariurile incep devreme. Copiii pariaza pe benzi desenate, pe desene animate, pe jucarii si jocuri. Pentru ca viata sa aiba sens iar eu sa insemn ceva, trebuie sa iubesti si sa fii iubit, pariaza tinerii, fara sa clipeasca. Pentru ca viata sa merite traita, trebuie sa stii "ce si cum", sa fii intelept, pariaza  batranii.

La inceput ai nevoie de modele: super-jucatori legendari care au pariat pe ceva si au castigat. De la acestia inveti pe ce se pariaza si in ce fel se castiga. Apoi devii tu insuti un model si ceilalti invata de la tine in ce ar merita sa-si investeasca resursele (timpul, atentia, increderea, banii...)

Daca iti place cum pariaza cineva, te poti imprieteni cu el si incepeti sa pariati impreuna. Sau poti sa te si casatoresti cu acest jucator la pariuri care te place, adica, scuze, puteti sa pariati unul pe celalalt. Desigur, exista riscul ca la un moment dat, partenerul tau sa inceapa sa parieze aiurea, pe la alte case de pariuri, si atunci... ce e de facut?

Iar cand pariurile tale dau gres, cand "nu mai ai noroc", cand incepi sa pierzi toate pariurile, atunci ghice ce... pariezi pe o depresie. Este momentul cand afli ca exista reguli de bun simt si ca nu poti paria chiar pe orice iluzie, fiindca riscul de a pierde este mare. Dar nu vrem intotdeauna sa pariem pe bun simt si ce vrea societatea, si atunci...

Sau poate ca ramanem curiosi, pardon, pariem pe o atitudine curioasa, si ne adaptam la pariuri cu fiecare noua zi, alegem sa pariem pe viata si auto-dezvoltare, chiar daca am ajuns la o varsta venerabila - pariurile nu s-au terminat inca. Vrei sa mai pariezi o zi si pe masura ce faci asta, devii expert la slalomul printre boli, asa cum nepotul tau este expert la jocul cu zomby pe care il mitraliaza (pariaza pe mitralierea lor).








(1) Imaginea Win, de Keegan Jones, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Lazar, C, (2010), Etica si Deontologie, editura Psihomedia, Sibiu



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

joi, 16 februarie 2017

Raul are doua tentacule: iluziile fara de pereche si ingrijorarile irationale. Asa cum regele Midas transforma in aur orice atingea, tentaculele raului transforma totul in infern.




Motivatia este procesul psihic prin care personalitatea "simte", sesizeaza, ca a intervenit un deficit, o oscilatie de la starea initiala de echilibru. Fireste, aceasta perturbare a echilibrului "Zen", poate aparea in doua situatii: cand simtim ca ne lipseste ceva si cand simtim o amenintare. Deci privatiunea si amenintarea reprezinta miezul motivatiei.

Spre exemplu, ati observat reclamele de la televizor si principiul pe care se bazeaza ele. Fiecare reclama are drept obiectiv inducerea unei senzatii subiective de privatiune (cand reclamele incearca sa "iti faca pofta" - cu biscuiti, sucuri, parfumuri, haine, masini, etc) sau o senzatie de amenintare (cand incearca sa te sperie - de boli, insecte, esecuri profesionale ori sentimentale, etc). Pot sa pariez ca nu veti gasi reclame care sa foloseasca un alt principiu!

 Este cunoscut faptul ca motivatia are doua "motoare": dorintele si temerile: [dorinta] - este motivatia prin "fuga catre ceva" si [frica] - este motivatia prin "fuga de ceva". Normalitatea poate fi privita atunci prin prisma acestor doua componente ale motivatiei: poti sa ai cateva dorinte, dar sa fie realiste si "de bun simt", si de asemenea, poti sa ai cateva ingrijorari, dar sa nu fie irationale. Oare chiar poti?

Traumele copilariei, momentele in care am fost umiliti, abandonati, tradati, sau in care ne-am simtit abuzati, reprezinta momente in care "am luat frica" unor situatii. Incercam de atunci, intr-un mod febril, sa prevenim repetarea acelor situatii sau chiar sa obtinem contrariul. 

La polul opus, chiar si copilul rasfatat, super-protejat, este de fapt un copil abuzat, fiindca parintele, facand totul in locul sau distruge imaginea sa de sine: copilul rasfatat crede cu sinceritate ca nu este capabil de absolut nimic si incearca sa reconstituie regimul permisiv pe care il stie de acasa.

Asa cum motivatia are doua motoare raul, care depinde [si] de motivatie, are la randul sau doua "tentacule" sau mai bine spus, doua forte motivationale. Pe de o parte sunt iluziile, care sunt versiunea patologica a dorintelor, iar pe de alta parte, fricile irationale, care sunt versiunea patologica a ingrijorarilor. Cele doua "tentacule ale raului" pot transforma orice ating intr-un adevarat infern.




Am sa iau drept exemplu un "geniu al raului" - Adolf Hitler, "Fuhrerul". S-a speculat faptul, nu lipsit de fundament, ca o copilarie marcata de abuzuri si corectii fizice brutale a reprezentat pentru Hitler o sursa de traume, in urma carora dictatorul pare animat de o uriasa dorinta de razbunare pentru tot ce suferise in copilarie. Razbunarea este de altfel ceea ce l-a animat pe sinistrul austriac toata viata sa.

Am sa va rog sa lecturati cu atentie viziunea lui Hitler legata de explozia demografia a Germaniei, ingrijorarile sale, precum si solutiile pe care le prefigura el, in celebra sa lucrare Mein Kampf:
  • Limitarea demografica: a limita prin lege numarul de copii.
  • Dezvoltarea agriculturii, pentru ca in acest fel sa poata fi hranita toata aceasta populatie
  • Dezvoltarea industriei, pentru ca, pe aceasta cale sa se asigure schimburi cu alte state.
  • Si, desigur, razboiul, pentru ca in acest fel sa se acapareze noi resurse

Hitler, animat de aceasta teribila dorinta de razbunare, care se suprapunea pe dorinta de razbunare a germanilor  pentru conditiile umilitoare care le-au fost impuse in urma pierderii primului razboi mondial, era "omul ideal" pentru epoca respectiva si mentalitatile sale. El se lasa antrenat in acest "dans al mortii", sedus fiind de scenariul razboiului care presupune sa obtina rezolvarea tuturor problemelor prin forta, disciplina si brutalitate.

In psihoterapia adleriana avem o "intrebare magica" care suna cam asa: "care este cel mai rau scenariu posibil in copilaria ta?". Este magica pentru ca ea ne ajuta sa intelegem ce anume incearca sa evite o persoana, cladindu-si o cazemata in jurul vechior sale vulnerabilitati. N-ar trebui sa ne mire faptul ca cele mai nefericite situatii ale copilariei devin niste "surse de inspiratie" pentru omul adult.

Cu alte cuvinte, daca la nivel constient, pare ca facem eforturi reale de a rezolva anumite provocari si situatii problematice (vezi listele aparent serioase ale lui Hitler), la nivel mai putin constient suntem fiecare animati de anumite scopuri care ne pot determina sa actionam disfunctional, (vezi deciziile concrete ale dictatorului).

Iar ceea ce putem face pentru ca asta sa nu se intample este, pe de o parte sa nu avem asteptari nerealiste - este posibil sa traiesti si fara toate astea, iar pe de alta parte, sa ne pese mai putin ce se va intampla - nu inseamna ca "esti pierdut". Atentie: Nu am spus nici sa nu ai asteptari si nici sa nu-ti pese absolut deloc. Asteptarile si idealurile, cat si temerile, fac din noi ceea ce suntem azi si ar fi o mare eroare sa le abandonam in totalitate. Civilizatia in sine se bazeaza pe temeri si idealuri.

Eu personal ma tem de persoanele obsedate de un anumit lucru: de exemplu profesia sau relatia lor intima. Acolo vad atat asteptarile nerealiste cat si fricile irationale. Nu te poti astepta la o viata normala alaturi de o astfel de persoana. Obsesia ei isi are radacinile in traume ale copilariei de care incearca sa se elibereze pentru a-si proteja vulnerabilitatile. Cel mai rau scenariu posibil in copilarie poate fi posibil oricand.

Poate ca nu suntem rai, insa raul lucreaza prin noi. Gasind aceasta vulnerabilitate in noi, raul ne vinde iluzii si ingrijorari absurde pe care le luam de bune. Cred ca este o problema de a valida sau nu gandurile care iti trec prin minte. Fiindca o mare parte dintre aceste ganduri sunt riscante si amagitoare, dar nu ne dam seama ca lucrurile stau asa. O modalitate prin intermediul careia putem constientiza si controla gandurile este meditatia.


>> Continuare in Psihopedia PRO








(1) Imaginea Evil Eye, de Dennis Skley, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

luni, 13 februarie 2017

Cuvantul "stalker" nici macar nu a primit o traducere adecvata in limba romana. Poate ca este ceva la fel de subtil precum cuvantul "dor" din traditia noastra culturala. Si pe cat de romantice si fascinante sunt povestile cu stalkeri, pe atat de mare este neplacerea victimei.




Stalking - un termen care nici macar nu a fost tradus in limba romana. S-a cautat o traducere rapida, pentru a exista una, dar ma tem ca ea nu cuprinde si nu descrie cu fidelitate fenomenul de stalking ca atare. Ai putea sa il traduci prin "hartuitor" sau prin "vanator", dar ai scapa anumite nuante. Si anume obsesia, un soi de romantism bolnav, intruziunea insensibila in viata victimei sale, amestecul abuziv in problemele private ale acesteia.

Cred ca cea mai bolnava poveste pe care am auzit-o despre acest subiect este aceea a lui Richard Wade Farley. Este cu atat mai bolnava si cu atat mai socanta cu cat a aparut acolo unde nu te-ai fi asteptat vreodata sa apara. Dar este socanta si prin dimensiunele si cifrele implicate: 7 morti, 50 de persoane blocate in birouri, luate ca ostatici -  o adevarata catastrofa umanitara. Apoi vorbim despre mai multi ani de obsesie, dar si mai multe filme documentare si artistice realizate pornind de la aceasta poveste reala. Unul dintre filme poate fi vizionat la linkul pe care l-am inclus in aceasta fraza.

Asadar, cine este Richard Farley? Ei bine, era un lucrator tesa intr-o firma din Silicon Valley, California, in anii '80, pe cand aceasta zona se dezvolta rapid, urmand sa devina centrul mondial al tehnologiei si afacerilor, care este azi. Imi imaginez ca era ceva sa lucrezi acolo, desi, multi dintre cei de acolo erau stersi ca prezenta fizica, asa cum era si Richard Farley. Un barbat sters, "fara fata", s-ar parea ca si fara cap, caruia i se aprind calcaiele dupa o colega de serviciu.

Desi dl. Farley parea inofensiv, colegii de serviciu marturisesc ca se simteau neconfortabil in prezenta lui fiindca era excesiv de incordat si stangaci, cu alte cuvinte, nu prea avea competente sociale si ii lipsea inteligenta emotionala. Asa cum veti vedea, ii mai lipseau, printre altele, si maturitatea sau empatia. Aflandu-se in acest stadiu de evolutie personala, Richard Farley se indragosteste de Laura Black, o colega de serviciu, care incearca sa il refuze politicos.

Frumoasa Laura incinge visurile lui Richard Farley, dar il refuza atunci cand el isi ia inima in dinti si ii propune ceva mai mult decat o simpla relatie colegiala. La inceput Laura era politicoasa iar Richard era dragut si romantic, atat cat putea el sa fie: ii lasa tot felul de cadouri si dulciuri pe birou, imaginandu-si ca in felul acesta ii face viata mai frumoasa colegei sale de serviciu, dar esuand in interpretarea semnalelor de refuz primite din partea Laurei.




S-ar parea ca Richard Farley nu s-a trezit la realitate decat in momentul in care a fost concediat de cei de la serviciul personal al firmei. Motivul concedierii, fireste are legatura cu pasiunea sa pentru Laura Black, dar cei de la serviciul personal ii dau un alt motiv. Acest eveniment pare ca a dus totul la un alt nivel. Farley este suparat si intr-o buna zi se inarmeaza pana in dinti si se intoarce la locul de munca unde se afla femeia iubita si toti cei care i-au nesocotit sentimentele. El este decis sa ii dea o lectie Laurei, pe motiv ca... "s-a jucat cu emotiile sale".

Vobeam intr-un articol anterior despre acest feonomen de stalking si despre diferite tipuri de stalker. Cred ca dl Farley s-ar incadra in cel putin doua astfel de categorii, in functie de momentul in care s-a aflat pe parcursul povestii: daca la inceput a fost "Incompetentul" (stangaci, nepriceput in ale relatiilor, incapabil sa inteleaga limitele si practicile sociale ale ritualului iubirii, ingrozind prin insistenta sa irationala, el devine mai apoi "Razbunatorul", care se simte indreptatit sa "isi faca dreptate", dat fiind ca femeia iubita "s-a jucat cu sentimentele sale".

Iata care sunt comportamentele caracteristice stalkerilor:

  • adunarea de informatii despre persoana victima
  • colectionarea de fotografii, articole sau materiale audio-video cu victima sau realizate de victima
  • fantezii diurne, reverii in care apar stalkerul si victima sa in diferite ipostaze, mai inofensive sau dimpotriva, mai abuzive









(1) Imaginea Stalked, de Lawrence Cato, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

duminică, 12 februarie 2017

Va doriti eficienta din partea subalternilor, dar eficienta apare acolo unde sefii de profesie nu se asteapta. Iar cand e vorba despre pedeapsa, ati fi surprinsi sa aflati ca exista lucruri mai rele decat umilirea publica.




Mi-au parvenit doua studii stiintifice care, fiecare dintre ele spune un adevar despre natura umana. Poate ca nici macar nu era nevoie sa apara asa ceva, pentru a va da seama de aceste lucruri care, in fond, tin de bunul simt comun.

Dar inainte de a va prezenta studiile si rezultatele acestora, am sa va rog sa incercati sa raspundeti la urmatoarele 2 intrebari:
  • Cand este mai puternica senzatia de excluziune sociala - atunci cand esti ignorat sau atunci cand esti batjocorit?
  • Cand ne este stimulata eficienta si productivitatea - cand suntem urmariti la fiecare pas sau cand ni se ofera ceva intimitate?

Fiindca aceste informatii au legaturi destul de evidente cu notiunile legate de stilurile parentale si, respectiv, cu ideea de autoritate, care include si tipologiile de conducatori, va amintesc ca exista cel putin 3 astfel de stiluri: cel autoritarist, cel democratic si cel de tip laissez-faire.

Daca cel autoritarist se distinge prin austeritate si disciplina, (multa disciplina si saracia relatiilor umane), iar cel laissez-faire se distinge prin indiferenta (putina disciplina si relatii umane deficitare), stilul democratic presupune administrarea unui nivel de disciplina si, de asemenea, un regim in care caldura umana nu lipseste.

Ei bine, studiile despre care am mentionat la inceput au avut urmatoarele concluzii:
  • Oamenii se comporta mai bine si au rezultate mai bune atunci cand li se ofera intimitate. Pe buna dreptate, fiindca atunci cand te simti ca un evadat cautat de  Gestapo, ai o mare problema in plus fata de tot restul problemelor  si sarcinilor primite.
  • Si da, exista lucruri mai dureroase decat batjocura, si anume indiferenta. Ceea ce ne ajuta sa intelegem de ce uneori preferam sa provocam si sa primim batjocura, in locul "pedepsei supreme", care este indiferenta si ignorarea.

Stilul autoritarist este acela care priveaza de umanitatea interactiunii autoritate - subordonat, generand sentimentul subiectiv de inechitate, nedreptate si brutalizare a individului. In ciuda faptului ca epoca ceausista a trecut de ceva timp, mai sunt inca oameni, si chiar tineri ce cred in stilul autoritarist - acela care impune vointa "Sefului", suspendand drepturile subordonatilor si reducandu-i pe acestia la nivelul jenant de slugi.




Stilul de tip laissez-faire este de asemenea nepotrivit si predispune la esecul educational, pentru ca subalternii sau copiii carora li se administreaza asa ceva dezvolta sentimente de gol interior si senzatii persistente de a fi fost tradati, abandonati de persoanele cu autoritate. Lipsa disciplinei, la care se adauga lipsa afectiunii, reprezinta "pedeapsa suprema", iar atunci am prefera in schimb batjocura unui dictator.



Relatia    Disciplina
Laissez-faire              
-
-
Rasfatul
+
-
Democratic
+
+
Autoritarist
-
+


Rasfatul, mai putin evident in mediul profesional si organizational, (desi exista asa-zisul "Servant Leadership") este prezent in mediul familial, atunci cand parintele, din proprie initiativa, si sub pretextul iubirii pe care o poarta odraslei, se retrogradeaza pe sine la statutul de servitor al copilului, straduindu-se din rasputeri sa ii faca toate poftele, si sa-l fereasca de orice provocari, "ca sa nu-l traumatizeze". In felul acesta, nu il pregateste pentru viata ci pentru esec, fiindca nimeni nu va dori mai tarziu sa ocupe postul de "mamica" a celui rasfatat.

Cercetarile au aratat faptul ca stilul democratic de leadership si parenting este foarte eficient si asigura conditiile pentru dezvoltarea productivitatii, contributii mai consistente din partea grupului, avand un efect mobilizator, de facilitare a atitudinilor morale. Stilul democratic faciliteaza, de asemenea creativitatea, fiindca membrii grupului / familiei sunt incurajati sa isi impartaseasca ideile.


>> Continuare in Psihopedia PRO








(1) Imaginea Workplace, de John Blower, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Wikipedia, (acc. Feb 12, 2017), Leadership Style, website: Wikipedia

(3) Psychology Today, (acc. Feb 12, 2017), Want People to Behave Better?, website: Psychology Today

(4) Mail Online, (acc. Feb 12, 2017), Being Ignored is Worse than Being Bullied, website: Mail Online



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

marți, 7 februarie 2017

Probabil ca nu va doriti sa deveniti un obiect sexual si este de inteles acest lucru. Dar daca, cumva, va doriti sa intelegeti de ce va privesc toti oamenii ca pe un obiect sexual, atunci va recomand acest articol.



O tema de campanie feminista este obiectizarea femeii, sau cu alte cuvinte pericolul ca barbatii si societatea in general sa nu reuseasca sa  vada in femeie mai mult decat invelisul carnal, ignorand cu totul faptul ca fiecare femeie are si un suflet, anumite valori si preferinte si, mai ales, are anumite aptitudini, care pot fi puse in valoare si apreciate ca atare. Si poate ca de la apreciere vine si dezvoltarea, si punerea lor in valoare.

Dar numerosi barbati nu par a fi dispusi sa priveasca dincolo de invelisul superficial, iar asta, fireste, are drept consecinta subdezvoltarea personalitatii femeilor respective. Asadar, un prim factor care determina aceasta obiectizare este unul extern si coplesitor am putea spune: atentia barbatilor care este investita in aspectele superficiale si total refractara in fata celor de profunzime, cum ar fi solidaritatea dintre parteneri sau activitatile comune pe care le-ar putea realiza, in afara de sex, desigur.

Sexul si banii sunt niste adevarate obsesii ale zilelor noastre, niste stereotipii comportamentale si axiologice care ne abat atentia de la chestiunile de suflet. Fiindca sexul si banii reprezinta intr-adevar "latura vulgara" a cuplului, dar fac parte din cuplu si importanta lor este subliniata de societatea de consum in care ne-am dezvoltat, tentatia de a asimila cuplul ideii de consum este foarte mare.

Dar odata ce am cedat acestei tentatii, am ajuns exact in mijlocul problemei: femeia devine un obiect pe care ti-l permiti din punct de vedere material sau nu, iar ea insasi este constienta de "valoarea de piata" care se afla in corpul ei, si in functie de aceasta valoare, isi joaca cartile: cat de dominatoare isi permite sa fie sau cat de sus isi permite sa tinteasca - o chestiune de putere, nu-i asa? Cu alte cuvinte, nu doar barbatii superficiali se afla la originea obiectizarii femeilor ci si ele insele colaboreaza la aceast scenariu.

Ai idee cat de mult costa sa arati asa ieftina? Lana del Rey

Dar pentru ca acest articol este despre cum poate o fata sa devina un obiect sexual si nimic mai mult, m-am gandit sa va prezint cateva idei in acest sens, din perspectiva unuia ca mine. Ideile pot fi puse in legatura cu functiile cuplului si grupate in doua functii vulgare si doua functii de profunzime. Cele doua functii vulgare sunt cea economica si cea sexuala, iar cele doua functii de profunzime sunt cea de solidaritate si cea de socializare.

Latura Vulgara a Cuplului

  • Accentueaza functia economica! O femeie materialista are mai multe sanse sa devina un obiect, lesne de inteles. Eu personal respect foarte mult femeile materialiste fiindca nu se incurca cu mine si stiu foarte bine ce vor de la viata. Iar acesta este un lucru demn de respect! Din pacate insa, s-ar putea sa nu le placa ce descopera pe aceasta cale: barbati care le cumpara si situatii conjugale extrem de instabile. Fiindca barbatii care le-au cumparat pot sa cumpere multe alte fete, din ce in ce mai frumoase, mai dotate si care "dau bine".
  • Accentueaza functia sexuala! Functia sexuala a cuplului se refera la aspectele implicate in viata sexuala a unui cuplu: cum, cand, unde, cat de des, s.a.m.d.. De asemenea, se refera la asteptarile pe care le au cei doi parteneri din acest punct de vedere si la capacitatea lor de a si le implini reciproc. Cand tot ceea ce ne preocupa este sexualitatea, pe care, eventual o cumparam si o vindem pentru avere, sunt multe sanse sa ne surprinda faptul ca ceilalti ne trateaza ca pe niste obiecte sexuale. 


Latura profunda a cuplului:

  • Renunta la functia de solidaritate! Asadar ati investit foarte mult in partea economica a relatiei si in latura ei sexuala dar parca nu ati devenit inca un obiect. Va aflati abia la mijlocul drumului dintre fiinte si obiecte, Functia de solidaritate, este o necesitate asociata umanitatii noastre: ca oameni avem nevoie de suport, recunoastere, intelegere si incurajare. Maslow vorbea despre apartenenta si nevoia de respect venit din partea celorlalti. Ei bine, daca va doriti sa deveniti niste obiecte, este necesar sa va lipsiti de orice legatura afectuoasa cu partenerul vostru, sa renuntati la toata aceasta solidaritate asezonata cu sustinere emotionala, incurajari, imbratisari si pupicuri pe frunte.
  • Renunta la functia de socializare! Socializarea presupune existenta unor valori comune, si, drept urmare a acestui lucru, existenta unor activitati realizate in comun, cu acelasi entuziasm, daca este posibil. Daca doriti sa deveniti un obiect, este de preferat sa nu aveti prea multe lucruri in comun cu partenerul, asa incat sa nu existe acele activitati comune si nici acele "good times" pe care le-ati putea trai impreuna. In felul acesta, nu va leaga decat banii si sexul iar asta inseamna ca partenerul v-ar putea inlocui oricand cu o papusa gonflabila.


Dupa cum observati, ideea este ca respectiva femeie sa puna accent, sau, daca doriti, sa faca o ingrosare a functiilor vulgare ale cuplului, pe de o parte, in timp ce ignora cu desavarsire dezvoltarea functiilor de profunzime, cum ar fi solidaritatea si socializarea. Cred ca este o cale numai buna de a ajunge un simplu obiect si nimic mai mult. Dar, nu-i asa, cine isi doreste sa devina un obiect?

Cred ca percepeti si singuri ironia situatiei, si intelegeti sarcasmul care se ascunde in spatele acestui titlu provocator. Nu vreau sa-mi subminez singur articolul, dar, dupa cum puteti observa, puteti folosi aceste informatii pentru a NU DEVENI UN OBIECT.

Cred ca femeile, care au primit darul frumusetii din partea evolutiei si din partea providentei, vor fi tentate sa foloseasca acest dar pentru a atrage parteneri, dar nu doar atat, caci in ziua de azi frumusetea vinde si cumpara, atrage atentia si asigura, in prezenta altor inzestrari, baza necesara unei cariere de succes. Cu toate acestea, frumusetea nu este suficienta, iar o fusta mai scurta si niste pantaloni mulati s-ar putea sa va duca in directii pe care nu vi le doriti cu adevarat. Nu va limitati la asta si nu va inconjurati cu oameni care se rezuma la asta!








(1) Imaginea Folks, there is something..., de Bill Strain, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0
Continue reading

luni, 6 februarie 2017

Iti doresti sa te poti privi in oglinda si sa te poti suporta. Pentru asta esti gata sa pornesti in cautarea comorilor ascunse sau sa lupti pentru mana femeii iubite. Dar ai putea sa te auto-apreciezi doar pentru ca ai trait in mijlocul oamenilor si ai cooperat cu ei?




Esecul epic ar fi putut sa insemne esecul unei povestiri de a te tine atent, ca urmare a unei crize de inspiratie suferite de catre autor. Dar de fapt esecul epic (Epic Fail) este doar un termen similar cu esecul, mai bine spus, se refera la un esec monumental.

Dictionarul urban spune ca esecul epic este un esec de proportii monumentale, uriase, care impune inventarea si introducerea unui termen propriu care sa descrie aspectele imposibil de inteles intr-un alt fel. Esecul epic este o mare eroare umana ce merita sanctionata ca atare.

In acest articol m-am gandit sa va prezint doua esecuri epice care au survenit in urma dorintei umane de semnificatie, ce nu a tinut cont de limitele personale si nici de limitele realitatii si respectiv de limitele realitatii sociale. Dorinta de "a fi mare" pare a fi o trasatura umana definitorie pentru specia noastra, despre care a vorbit inclusiv Sigmund Freud. Insa cel care a valorificat la maximum aceasta idee a fost Alfred Adler.

Dorinta de a fi mare se manifesta in viata fiecaruia dintre noi intr-o forma sau alta. La unii se manifesta prin intermediul ambitiilor profesionale sau materiale, la altii prin intermediul dorintei de faima, sau, de ce nu, prin intermediul dorintei de a impiedica anumite abuzuri savarsite de puterea politica - prin spiritul justitiar.

In cazuri patologice dorinta de a fi mare poate sa se manifeste, in orice facem intr-un mod exagerat, compulsiv si in dezacord cu uzantele sociale. Munca, mancatul, dieta, ingrijorarile in exces, suspiciunile, izolarea in exces, melancolia, furia si chiar iubitul in exces, pot sa reprezinte o latura a psihopatologiei, daca nu cunoastem limite "de bun simt". Ei bine, da, ce-i mult, strica!

Ce este mult strica, pentru ca astfel de comportamente incearca sa forteze limitele realitatii, sa determine schimbari imposibile sau imposibile in ritmul dorit de noi. Ori-de-cate-ori incercam sa fortam limitele realitatii, se poate vorbi si despre stresul toxic si modificarile caracteristice psiho-somaticii sau psihopatologiei. Fireste ca esti stresat / frustrat atunci cand te impotrivesti realitatii!

Iata insa cele doua cazuri de "Epic Fail" despre care mi-am propus sa vorbesc aici:

  • I. Joe Burrus. 


Cazul lui Joe Burrus este perfect pentru a ilustra consecintele dramatice ale situatiei in care nu iti cunosti limitele proprii, nu iti recunosti propria umanitate si limitele acesteia, si nu recunosti limitele fizice ale realitatii. De ce ai pica in acest scenariu necrutator? Raspunsul este simplu: pentru ca vrei sa fii mare! Consecinta unei astfel de atitudini poate fi chiar si moartea, cu siguranta. Si acesta a fost cazul lui Joe Burrus.

Joe Burrus era un iluzionist amator care incerca sa isi faca un nume in lumea marilor iluzionisti de spectacol, modelul sau in viata fiind ilustrul Houdini. Burrus s-a gandit la un numar de evadare care presupunea iesirea dintr-un sicriu unde se afla legat cu lanturi si lacate. Peste acel sicriu avea sa se toarne ciment. Din pacate sicriul fabricat dintr-un material transparent, pentru a spori efectul spectaculos, a cedat sub greutatea cimentului iar "marele iluzionist" si-a gasit sfarsitul intr-un mod care imbina dramaticul cu ridicolul.

Joe Burrus si-a urmat visul intr-o maniera fanatica, netinand cont de nimic. Entuziasmul sau, vizibil in videoclipul urmator, nu a fost suficient pentru a asigura reusita unui numar de evadare asa cum nu mai fusese facut vreodata. Se spune ca... "No pain, No gain" / "Fara suferinta, nu exista succes". Si totusi, lui Joe Burrus i-a lipsit un ingredient -  sa fi fost realismul, ori studiile de fizica? Sa fi fost capacitatea de a tolera plictiseala si anonimatul? Probabil ca toate la un loc!




  • II. Wallace Souza

Un alt caz care frizeaza irealul si ridicolul deopotriva, este acela al realizatorului de televiziune Wallace Souza, un brazilian pus pe fapte mari, la randul sau. El si-a dorit foarte mult sa aiba succes cu emisiunea sa de televiziune in care prezenta cazuri spectaculoase de crima, pe care echipa lui le gasea in timp record, chiar inainte de venirea politiei. "Pe surse", Souza afla rapid ca s-a mai comis o crima intr-un colt al orasului sau, iar reporterii sai erau acolo in secunda numarul doi. 

Totul a culminat in momentul in care echipa sa a primit un astfel de "pont", s-a prezentat intr-un anumit loc al orasului si a filmat in direct momentul in care a fost comisa una dintre crimele odioase ale bandelor rivale de traficanti. Incidentele prinse pe pelicula deveneau din ce in ce mai dubioase iar politia a decis sa le ofere ceva mai multa atentie celor din echipa de filmare ce batea toate recordurile de audienta.

Efortul a dat rezultate in momentul in care s-a descoperit ca aceste crime erau comise la ordinul realizatorului Wallace Souza! Daca ar fi sa vorbim despre problemele psihice ale realizatorului, pe langa faptul ca isi dorea foarte mult sa faca rating, se poate spune ca el avea o mentalitate de psihopat, pentru care "scopul scuza mijloacele".




In ciuda acestei mentalitati, nu pot sa nu remarc si resursele de imaginative, organizare si motivatie pe care Souza le-a investit in activitatea sa. Un singur lucru i-a scapat, s-ar parea: recunoasterea valorii unei vieti. Asa cum Joe Burrus parea sa afirme prin actele sale "viata nu are nicio valoare in absenta faimei", tot la fel Wallace Souza parea sa afirme "viata celor din jur are valoare in masura in care ma ajuta sa-mi ating scopurile."

Ambele viziuni asupra vietii si realitatii sociale erau eronate si , tocmai din acest motiv i-au condus pe cei doi barbati pe drumul spre ruina. Ceea ce avem de invatat din aceste doua cazuri ar fi urmatorul lucru: in ciuda faptului ca dorinta noastra de succes, "de a fi mare", este colosala uneori, merita sa ne intrebam daca este realist si de bun simt ceea ce ne dorim sa realizam.

Am mentionat 2 aspecte: realismul si bunul simt comun. Daca realismul reprezinta realitatea fizica si limitele acesteia, bunul simt comun este realismul transpus in plan social. Fie ca negam realitatea fizica, fie ca negam realitatea sociala, cea a bunului simt comun, consecintele nu pot fi decat de acest fel. Aceasta dorinta intrinseca de a fi mare sau, mai delicat spus "dorinta de semnificatie", care, s-ar parea ca ne caracterizeaza pe fiecare dintre noi, are nevoie de o educatie adecvata care sa o tempereze, sa o moduleze.







(1) Imaginea Greatness, de Jarrett Hendrix, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

miercuri, 1 februarie 2017

Nu simt nevoia sa muncesc. Nu simt nevoia sa imi fac prieteni. Nu simt nevoia sa... votez. Nu simt nevoia sa depasesc o criza existentiala. Simt nevoia sa nu fac nimic. Simt nevoia sa am 3-4 slugi. Simt nevoia sa dorm. Si pentru ca simt, asa trebuie sa fie!




Probabil ca nu va este strain acest rationament si probabil ca multi dintre voi practicati acest gen de rationament in mod normal. Se spune ca fiinta umana este guvernata de principiul minimului efort. Ceea ce, intr-un mod elevat vorbind, s-ar traduce in felul urmator: soarele nu face eforturi sa rasara, iarba nu face eforturi pentru a creste, iar florile nu fac eforturi pentru a inflori.

Daca in natura lucrurile stau asa, atunci de ce ar face omul eforturi pentru a munci in loc sa leneveasca, pentru a negocia anumite lucruri in loc sa le impuna cu forta, sau pentru a avea relatii armonioase cu cei din jur in loc sa dicteze? Daca iti vine sa lenevesti, sa inhalezi aracet si sa te certi cu cei care nu sunt de acord cu tine, de ce sa nu faci asa? Actioneaza cum iti vine si am terminat povestea!

Din pacate, oamenii care actioneaza in felul acesta nu sunt priviti cu prea multa simpatie de catre societate. Dupa cum spunea Tim Urban intr-un fascinant discurs, comportamentul "usor si distractiv" reprezinta un succes pentru omul preistoric sau pentru o maimutica care traieste in copac, dar nu si pentru cetatenii secolului XXI, care invata inca din copilarie ca succesul social nu presupune sa te limitezi la "usor si distractiv" ci, dimpotriva, implica dificilul si costisitorul: munca, auto-controlul, eforturile, etc.




In acest scurt fragment desprins dintr-un discurs al domnului dr. John Grey, specializat in consilierea cuplurilor, se scote in evidenta faptul ca barbatii sunt aceia care ar trebui sa rationeze mai intai si abia apoi sa ia in consideratie ceea ce simt, in timp ce femeile ar trebui sa faca invers. Desi sunt de acord cu o mare parte dintre ideile dr. Grey, am sa indraznesc sa il contrazic aici: nu cred in aceasta diviziune pe genuri barbati-femei in ce priveste rationalul - emotionalul. Si am intalnit multe femei care faceau mereu numai ceea ce simteau iar rezultatul nu le era tocmai pe plac.

Ceea ce simtim nu ar trebui sa ne ghideze niciodata actiunile fiindca, in mod ideal, omul nu traieste pentru sine ci traieste pentru a sluji intregului din care face parte. In absenta acestui criteriu de judecata, viata omului nu ar mai avea niciun sens. Si de altfel este foarte usor sa faci mereu ceea ce simti pentru a te convinge, fie ca esti barbat, fie ca esti femeie, ca de fapt ceea ce simti este un fals mod de a-ti directiona viata.

Marea problema este sa faci in asa fel incat sa simti ceea ce trebuie sa simti pentru a-ti motiva actiunile pro-sociale - caci suntem doar niste celule in angrenajul social caruia trebuie sa ii slujim. Si nu spun ca eu personal am ajuns la acel nivel si ca de aceea imi permit sa dau lectii, sa fac pe desteptul. Mai am mult de lucru. Dar cel putin nu ma imbat cu apa rece si stiu pe ce drum trebuie sa merg. Do the right thing!

Este de inteles faptul ca unii dintre noi nu stim cum sa facem fata dificilului si costisitorului si ne lipseste resursa emotionala si motivationala care sa ne puna in miscare. Uneori punem un accent atat de mare pe rezolvarea sarcinilor incat uitam ca rezolvarea sarcinilor are si o componenta motivationala si emotionala, la care s-ar putea sa fi ramas mult in urma. Rezultatul este ca atunci cand "nu mai simtim nevoia", ne comportam ca o maimutica ce traieste intr-un copac.

Civilizatia si educatia presupun implementarea a ceea ce se numeste "principiul amanarii recompensei". Cu alte cuvinte, desi simti ca iti vine sa faci ceea ce este usor si distractiv, sa inveti, pe parcursul celor 7 ani de acasa sa amani usorul si distractivul pentru momentele special destinate pentru usor si distractiv - am putea numi asta intr-un stil sofisticat "XXI Century Mind Set (XXI.C.M.S.)", in timp ce orientarea pe "usor si distractiv" am putea numi-o "Monkey Mind Set (M.M.S.)".

Fiindca psihiatria ne ofera o alternativa pe care Monkey Mind Set (M.M.S.) o intelege mai usor, si cu care rezoneaza, din motive absolut naturale, au aparut medicamentele care iti ofera o cale usoara si distractiva de a face fata provocarilor existentiale. Medicamentele reprezinta o solutie magica de a ajuta o persoana cu Monkey Mind Set (M.M.S.) sa faca fata acestor provocari, sau cel putin ii ofera iluzia ca face fata provocarilor.

Pe de alta parte, psihoterapia abordeaza o persoana cu M.M.S. si incearca sa o convinga ca poate face fata provocarilor secolului XXI, cu conditia sa renunte la M.M.S. si sa adopte un XXI C.M.S., in acord cu secolul in care traim. Reusita psihoterapiei, care este probabil singura solutie reala pentru M.M.S., depinde de capacitatea noastra de a deprinde nu doar principiile XXI C.M.S., ci si metodele practice prin intermediul carora o fosta persoana cu M.M.S. poate sa reflecte in comportamentul sau XXI C.M.S..

O persoana cu XXI C.M.S. ar trebui nu doar sa inteleaga si sa accepte la nivel mental faptul ca munca este o parte necesara a existentei noastre, la care ne intoarcem pentru rezolvarea oricaror probleme, incepand de la cele ce tin de asigurarea mijloacelor de trai si terminand cu cele legate la relatia de cuplu sau educatia copiilor. In plus fata de aceasta acceptare mentala, o persoana cu XXI C.M.S., trebuie sa stie sa se motiveze singura pentru munca in diferite arii ale vietii: profesie, relatie de cuplu, educatia copiilor, etc.

Unii au numit asta inteligenta emotionala. Inteligenta emotionala are doua componente, cunoscute in mod oficial si despre care s-a vorbit suficient de mult in literatura de specialitate: este vorba despre componenta intra-personala si, respectiv, componenta inter-personala. Iata in ce constau aceste componente care ne pot ajuta sa inlocuim M.M.S cu XXI C.M.S.


  • Factori intrapersonali:
1. Constiinta propriilor stari, emotii, o buna stima de sine
2. Autoreglarea: controlul impulsurilor, rezistenta la frustrare, exprimarea adecvata a emotiilor negative, constiinciozitate, adaptabilitate
3. Automotivare: transformarea propriilor emotii în resurse pentru indeplinirea sarcinilor

  • Factori interpersonali:
1. Empatia: intelegerea gandurilor si emotiilor celorlalti prin transpunerea mentala in rolul acestora
2. Abilitatile sociale: interpretarea corecta a situatiilor sociale, relatii armonioase cu ceilalti, responsabilitatea, capacitatea de a negocia, de a convinge, de a-i motiva pe ceilalti, de a coopera si de a rezolva conflictele










(1) Imaginea Feel, de Riccardo Cuppini, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Rocco M., (2004), Creativitate si Inteligenta Emotionala, editura Polirom Iasi

(3) Goleman, D., (2008), Inteligenta Emotionala, editura Curtea Veche, Bucuresti



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading