Fiecare dintre noi are un punct vulnerabil. A-ti transforma existenta intr-un priveghi vine parca "la pachet" cu pierderea. Si totusi, exista viata si dupa pierdere?
Eu cred ca omul nu a fost facut pentru a fi nefericit. Ca dovada a acestui fapt, avem bolile psiho-somatice, spre exemplu, care sunt suferinte fizice ce au cauze psihologice, mai precis, cauza lor este stresul psihic excesiv. Cu alte cuvinte, atunci cand suferinta este prea mare, apare imbolnavirea - boli de circulatie, dermatologice, ale tractului digestiv etc.
Daca suferinta ar fi fost un mod de a fi destinat omului, atunci probabil ca nu ne-am mai imbolnavi din cauza acesteia, am spus eu, in virtutea unei judecati logice. Si totusi, pare ca, in anumite momente, schimbarile care apar in viata noastra ne gasesc nepregatiti. Atat de nepregatiti incat nu ne-a ramas decat sa tragem ponoasele, pentru ... tot restul vietii?
Depresia pare a fi un scenariu rezervat acelora care au fost gasiti nepregatiti de incidentele survenite inopinat, ce au redefinit stilul lor de viata intr-un mod decisiv. Am intalnit opinia potrivit careia, daca lovitura este suficient de puternica, practic destinul nostru a fost hotarat - putem sa "bolim" tot restul vietii.
Daca, sa zicem, ne pierdem un copil, sau daca ne pierdem un partener mult iubit, dar mai ales daca ne pierdem un copil, ca urmare a unui concurs de imprejurari dramatic, ar fi parca "de bun simt" sa intram putin in depresie si sa bolim pana la sfarsitul vietii. Fireste, unii bolesc pentru motive mai putin dramatice - pierderea unei sume de bani sau a unui job, spre exemplu, a unui proiect important, etc.
Ceea ce doresc sa scot in evidenta este aceasta asociere indubitabila intre stimul (pierderea) si consecinta (boala psihica), ca si cand nu ar exista nici un fel de alte optiuni. Da, stiu, fiecare dintre noi are un punct vulnerabil si fiecare dintre noi are, in mod potential sanse de a se imbolnavi de o depresie, daca pierderea are dimensiunile, magnitudinea necesara.
Nici macar nu-mi doresc sa mi se intample o astfel de pierdere, doar asa, ca sa vad cum este sa pierzi. De altfel, am pierdut destul de multe lucruri in viata mea - pierderea este o componenta a vietii si este bine sa acceptam acest lucru. De asemenea, este bine sa avem o atitudine de tip "resourceful" - de constientizare ca viata ne ia multe lucruri, dar ne si ofera oportunitatea de a inlocui ceea ce am pierdut.
Si totusi, vine provocarea "cea mare" cand pierzi exact "acel lucru" pe care nu iti permiteai sa il pierzi. Ce este de facut? Am observat faptul ca exista astfel de situatii in care, s-ar parea, singura optiune ramasa ar fi "doliul" dar nu chiar orice fel de doliu - ci Doliul Fara Sfarsit. A-ti transforma existenta intr-un vesnic priveghi vine parca la pachet cu pierderea "acelui lucru".
Pierderea are, de multe ori, acest efect devastator. In terapie, pierderea si doliul sunt privite ca si etape naturale in viata noastra, pe care le traim in mod necesar, datorita atasamentelor pe care le dezvoltam, dar care, in cazul omului "sanatos psihic", au totusi si un final - acesta nu se va zvarcoli pentru totdeauna, ci va gasi in sine insusi resursele pentru a opri acest travaliu.
Se mai gaseste insa cate o persoana pentru care semnificatia pierderii pare ceva cu totul iesit din comun, incomprehensibil, si, pentru astfel de persoane, ideea de a-si transforma restul vietii intr-un tribut adus pierderii, cu tot ce presupune asta, nu mai este o idee atat de iesita din comun.
Acest chin fara de sfarsit se poate manifesta printr-un stil de viata retras si sumbru, in care persoana nu mai iese din casa, vadeste suferinta si nepasarea in felul cum se imbraca si in felul cum traieste, in general. Poate, de asemenea, sa dezvolte o dependenta de substante, prin care isi ingrijeste suferinta psihica si, per total, emana boala prin fiecare gest, actiune sau micro-expresie.
Atunci iti explica cineva ca pe aceasta persoana a parasit-o iubitul, chiar inainte de nunta, sau i-a murit sotul din pricina unei boli teribile, sau, doamne-fereste, i-a fost rapit copilul in urma cu 5 ani de zile, iar de atunci nu a mai vazut-o nimeni zambind. Nu vreau sa credeti ca "m-am profilat pe stilul horror".
In psihologia adleriana, consideram ca omul traieste mai curand pentru a darui, decat pentru a primi, si punem un accent deosebit pe o anumita filosofie de viata in care cultivam ideea de datorie fata de comunitate. Spre exemplu, avem asa-numitele "Sarcini ale Vietii" (munca, intimitatea, prietenia, sinele), care presupun focalizarea omului pe ceea ce datoreaza universului, comunitatii si lui insusi.
S-ar parea ca atunci cand detinem un astfel de sistem de idei, suntem ceva mai protejati de suferinta psihica pe care am trai-o daca ne-am limita la a primi. Cand stima noastra de sine se bazeaza pe faptul ca ne straduim sa ne integram si sa slujim societatii, nu pe faptul ca avem un anumit job, un anumit partener, sau un copil frumos, suntem mai putin vulnerabili la un doliu fara sfarsit.
In cazul persoanelor cu tulburare de personalitate narcisica, avansarea in varsta si atingerea varstei mijlocii poate deveni un prilej de suferinta psihica, de doliu, am putea spune - ei isi constientizeaza neputintele, odata cu pierderea vitalitatii fizice, a atributelor tineretii si odata cu asta, pierderea sanselor pe care tineretea le oferea.
Vorbim aici despre o pofta de grandoare personala la care narcisistul ar face bine sa renunte, daca isi doreste sa se bucure de viata, chiar si dupa varsta mijlocie. Dar cum sa-i spui acelasi lucru unei mame care si-a pierdut odrasla? Cum sa ii spui sa isi accepte destinul acesta de neacceptat?
Ei bine, asa cum un narcisist are nevoie de un salt evolutiv pentru a se scuti pe sine de suferinta, la fel are nevoie si mama respectiva de un salt evolutiv, prin intermediul caruia sa se focalizeze mai mult catre ceea ce are de oferit, decat pe ceea ce i-a fost luat.Astfel de vulnerabilitati din mentalitatea noastra, nu ne iarta.
Stiu, este foarte mare tentatia de a trai pentru copilul tau, sau de a trai pentru iubirea pe care o primesti din partea unui partener romantic. Dar astfel de moduri de a-ti defini sensul vietii, te vor costa, la un moment dat. Cu cat suntem mai evoluati din punct de vedere spiritual, cu atat si vulnerabilitatile noastre scad.
Narcisistul sau dependentul si toate celelalte tulburari de personalitate, au scopuri atat de lipsite de realism incat suferinta este inevitabila. Cand insa viata ne aseaza in fata faptului implinit, multi dintre noi inteleg nevoia de a evolua spiritual pentru a ne cruta de suferinta. Avem dreptul la viata si chiar la fericire, chiar si daca ni s-a intamplat o nenorocire mare cat toate zilele.
(1) Imaginea Mourning, de Ozge Gurer Vatanda, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu