Puterea Nefericirii

Auzim despre puterea iubirii, a prezentului, a obisnuintei, a cunoasterii, a imaginatiei, a vointei... Nu s-a vorbit inca despre puterea de a fi nefericit, mai ales ca este foarte raspandita in societatea umana.

Nu stiu daca ati intalnit vreodata persoane care, fara sa-si dea seama, fac tot posibilul sa ramana in starea de care, de fapt, se declara nemultumiti - spre exemplu, o stare de frustrare, tristete sau anxietate. Oare de ce? Si cum de "se merita" totusi sa ramana in aceasta stare, in ciuda faptului ca, la nivel declarativ, ar vrea sa scape?

Am intalnit de curand un astfel de caz intr-un capitol al unei carti care poarta numele "Labirintul Codependentei" si am sa va reproduc in cele ce urmeaza un fragment, pentru a ilustra ideea de mai sus.

S-a asezat in cabinet si si-a descarcat sufletul, marturisind secretul lui cel mai bine pastrat. 

„Suntem crestini si avem o familie crestina, dar sotia mea este o alcoolica incurabila. Nu mai putem continua asa. Trebuie sa ajung cumva la sufletul ei si sa o scot din aceasta stare. Vreau sa fac ceva, sa intervin cumva.“ 

„Intelegeti ce implica o interventie?“ 

„Nu foarte bine. Am auzit despre aceasta forma de tratament de la un prieten a carui sotie avea probleme cu consumul de medicamente.“ 

„Intr-o interventie, persoanele apropiate de bolnav - sotul, seful, copiii, un prieten foarte bun, o ruda sau un mentor - se intalnesc cu ea pentru a discuta problema pe care o are. In prealabil, toti trebuie sa se pregateasca. Apoi, se duc la ea impreuna si, cu intelegere plina de iubire, o ajuta sa stea in fata problemei. Ii arata ca le pasa ce se intampla cu ea. O indeamna sa ceara ajutor.“ 

„Inteleg. A mers in cazul prietenului meu. Dar n-ar trebui ca sotia mea sa fie, ca sa zic asa, in ultimul hal de disperare? Exista un anumit moment in care acest gen de terapie are eficienta maxima?“ 

„De obicei, prietenii considera ca este ultimul lucru pe care il pot face pentru bolnav, cand el a ajuns la fundul paharului. Dar acest lucru are mai putin de-a face cu starea bolnavului, mai degraba e vorba de reticenta prietenilor. Iti trebuie o doza buna de curaj ca sa te apuci de asa ceva.“ 

„Inteleg. Da, cred ca trebuie sa facem acest lucru.“ 

 „Excelent. Deci, spuneti-mi cate ceva despre sotia dumneavoastra ...“ 

Imaginea de suprafata era dezamagitor de simpla. Iata-l pe sotul ingrijorat care cauta ajutor pentru sotia lui. Dar acest strat de suprafata, usor de inteles, acoperea un tablou cu totul diferit. Dupa cateva vizite la cabinet, imaginea superficiala se sterse. Adevaratul tablou incepu sa se contureze in momentul in care, saptamana dupa saptamana, Howard amana interventia. 

„Nu cred ca-i pregatita inca”, „Nu saptamana asta. A intervenit ceva“, „Are gripa - nu cred ca ar asculta, e prea bolnava.“ 

Cu toate acestea, in fiecare saptamana se intorcea la cabinet, plangandu-se de felul in care se inrautateau lucrurile. 

„N-o sa credeti ce-a mai făcut saptamana aceasta“, „A lesinat si a ramas intinsa pe podea timp de sase ore”, „Nu se mai poate vorbi cu ea.“ 

De fiecare data hotăram ce sa facem. 

„Bine. Acest lucru ne spune mai mult ca oricand ca trebuie sa luam masuri imediate si sa intervenim, dandu-i sotiei dumneavoastra tot ajutorul de care are nevoie.“ 

Si, de fiecare data, Howard gasea scuza potrivita. Ceea ce am descoperit a fost ca dependenta lui de dependenta ei era atat de mare, rolul lui de sot stoic si martir era atat de important pentru el incat nu se putea lipsi de ea. Nu putea suporta ideea de a rupe cercul vicios al dependentei ei, pentru ca atunci s-ar fi prabusit si al lui. Elemente stanjenitoare au fost puse in evidenta de tabloul de adancime. Mama si bunica lui Howard fusesera alcoolice, iar el se casatorise cu o femeie alcoolica. Ura femeile in general si pe sotia lui in special. Acum avea la indemana un mijloc de a-si da frau liber resentimentelor, intr-o modalitate socialmente acceptabila. Exista in el o latura ascunsa, pe care nici macar n-o banuia si care se hranea din suferinta ei. Simtea un fel de satisfactie sadica urmarind coborarea sotiei lui in mizerie si suferinta. Viciul ei nenorocit dovedea parca lumii cat de justificata era furia lui feroce. La suprafata, era indignat. In adancul sau, privea cu satisfactie pedeapsa pe deplin meritata. Acest aspect era deosebit de evident atunci cand descria in fiecare saptamana, cu detalii amanuntite, conditia injositoare in care ajunsese sotia lui.

Observati cat de bolnav pare a fi acest mod de a fi, decodificat in acest fel de catre cei trei autori ai cartii citate. In spatele stoicismului si aparentei dorinte de a imbunatati situatia, pare a se ascunde un adevarat monstru, care se hraneste cu satisfactii intunecate, cum ar fi aceea de a demonstra cat suntem de chinuiti de comportamentul iresponsabil al celor din jur.




Spre deosebire de alte orientari din psihologie, cea adleriana, in care sunt specializat eu insumi, nu considera ca existenta unor conditii in copilarie reprezinta un factor determinant cu valoare de certitudine. Desi consideram ca evenimentele copilariei sunt importante in geneza personalitatii, accentul se pune mai curand pe creativitatea fiecaruia dintre noi - unicitatea noastra fiind aceea care ne determina cu adevarat.

Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a făcut.” — Jean-Paul Sartre

Acest barbat pare sa fi ales sa devina cel care se plange de femeile din viata sa, nefericirea sa oferindu-i o iluzie a fortei personale. Ca un drog, aceasta iluzie l-a stapanit inca din copilarie, pana la punctul in care putem afirma ca era dependent de nefericirea sa si de dreptul sau de a se plange de tot ceea ce i-au facut lui femeile.

Creativitatea sa a zamislit acest personaj straniu, prin intermediul caruia barbatul intra in contact cu societatea si chiar se afirma pe plan social - el, chinuitul, el, martirul, el... bunul crestin. Vorba aceea... "baietii buni n-are noroc". A luat din contextul in care a copilarit acest rol de martir care ii vine manusa si l-a dus la desavarsire, pe parcursul intregii sale vieti.

In schema terapiei pe care o practic, el nu doreste sa accepte situatia, dar nici nu doreste sa o schimbe - pare ca dependenta sa de obiceiul de a-si plage de mila este cel putin la fel de puternica precum si dependenta partenerei sale de obiceiul de a-si bea mintile. Aproape ca nu-ti dai seama care dintre cei doi este mai grav bolnav...

Explicatiile se gasesc in trecut: faptul ca s-a obisnuit sa traiasca in felul acesta, influentat fiind de natura contextului in care a copilarit. Dar explicatii se gasesc si in viitor, in scopurile neconstientizate ale acestui comportament - si anume de a demonstra cat este el de chinuit de felul cum se comporta femeile din viata sa si cat de nobil este, incercand sa faca fata acestor probleme, prin sacrificiu personal. 

Autorii acestei carti merg pana la a sustine faptul ca in cazul multora dintre familiile celor dependenti, in momentul in care pacientul reusea sa se elibereze de o anumita dependenta, pur si simplu familiile respective se destramau - ca si cand dependenta si stilul de viata al dependentului constituiau "principiul director" al respectivei familii - in absenta acestuia, familia isi pierdea sensul.

Daca dependentul a reusit sa renunte la dependenta sa, ei bine, nu la fel de usor le-a fost celorlalti sa renunte la stilul lor de viata constituit din auto-sacrificiu si frustrare, fara de care acestia ar fi suferit un proces nemilos de depersonalizare. Decat sa inveti sa fii altfel - asa cum nu ai fost nicicand - ar fi poate mai simplu sa formezi o noua familie cu un alt dependent de alcool?

Si am tendinta sa cred in aceasta marturie a autorilor. Nu din alt motiv dar am fost eu insumi martorul a numeroase situatii in care anumite persoane nu faceau absolut nimic pentru a schimba situatii pe care nici nu le puteau accepta. La care se adauga situatiile celor care, pe masura ce se prefigurau anumite solutii, se retrageau brusc din terapie, sub diverse pretexte.

Astfel de persoane au o asa-zisa "retea de suport" destul de bine dezvoltata, poate prea bine dezvoltata, tocmai fiindca se bazeaza pe nevroza, si mi-e teama ca aceasta retea, nefiind formata din specialisti in psihoterapie care sa inteleaga procesele subtile ale fenomenului, nu fac decat sa incurajeze acest comportament morbid.

Cu regret, trebuie sa va previn ca in astfel de situatii, contactul cu "reteaua de suport" nu ajuta cu absolut nimic - e doar o trambulina in care persoana dependenta de nefericire isi executa "acrobatiile", sau "antrenamentul". Ceea ce ar ajuta-o cu adevarat ar fi alegerea de a actiona pentru schimbare si curajul de a se implica in evolutia personala, precum si cateva notiuni despre gestionarea emotiilor. Astfel de lucruri gasiti intr-o terapie, fireste.

(1) Imaginea The Curse, de Silia FX, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Hemfelt, R.; Minirth, F.; Meier, P.; (2001), Labirintul Codependentei, Editura Logos, Bucuresti.